Prof. Dr. Gabriel Ioan Prada
Depresia la vârstnici este dificil de diagnosticat deoarece se manifestă atipic, mai ales prin somatizări. Vârstnicul nu va relata că este trist, ci va afirma fie că prezintă cefalee, fie artralgii difuze, fie alte simptome care nu vor avea corespondent în examenul fizic. Din aceste motive diagnosticul depresiei este adesea întârziat şi tabloul clinic este pus pe seama unor afecţiuni somatice. Totuşi, este foarte important ca afecţiunea să fie identificată cât mai repede deoarece are un impact puternic asupra organismului vârstnicului. Depresia este factor de risc pentru boala Alzheimer şi alte tulburări neurocognitive, vârstnicii cu depresie dezvoltând afecţiuni degenerative neurocognitive într-o proporţie mai mare şi mai repede comparativ cu subiecţii de peste 65 de ani care nu au tulburări ale dispoziţiei. Mai mult, vârstnicii cu depresie prezintă infarct miocardic cu o frecvenţă mai mare comparativ cu subiecţii fără această tulburare de dispoziţie.
Cele mai mari provocări ale unui medic geriatru sunt reprezentate, pe de o parte, de complexitatea patologiei pacienţilor vârstnici, coexistenţa mai multor afecţiuni, de multe ori cu impact semnificativ asupra calităţii vieţii, fiind o regulă la această grupă populaţională. Pe de altă parte, la vârstnici există o serie de particulariţăti de manifestare a bolilor. Adesea, manifestarea este atipică şi silenţioasă, boli grave putând avea un tablou clinic foarte redus care de multe ori întârzie diagnosticarea. Acesta este un paradox deoarece ne-am aştepta ca vârstnicii, fiind fragili, să poată fi diagnosticaţi rapid. Mai există şi o serie de prejudecăţi, întâlnite la membrii de familie, dar şi la vârstnicii înşişi, conform cărora manifestările unor boli ar fi de fapt componente ale unei îmbătrâniri aşa-zis “normale”. O altă caracteristică este legată de faptul că patru sindroame, numite de Isaacs “giganţii geriatriei”, pot fi manifestarea aproape oricărei boli la vârstnici, ceea ce face dificil diagnosticul diferenţial. Cele patru sindroame descrise de Isaacs în anii ’60 sunt: sindromul de imobilizare, sindromul de instabilitate, sindromul de incontinenţă şi sindromul de afectare neurocognitivă.
