Sorin Micu Dr.
Povestea începe în anii '50, când un suedez care avea să devină un nume celebru în medicina contemporană, deşi nu era medic, Arne Larsson(1915-2001), a fost afectat de o boală teribilă la vremea respectivă: bloc atrioventricular total cu crize Adams-Stokes în atacuri repetate. Departe de a bănui că avea să devină faimos în întreaga lume şi că va intra viu în noul mileniu, Arne Larsson era convins că, dimpotrivă, viaţa sa avea să se sfârşească prematur şi groaznic în cel mai scurt timp, medicaţia şi alte terapii ale vremii nefiindu-i de folos.
Else-Marie, soţia lui Arne, într-o stare de disperare extremă, auzind de experimentele cu electricitate pe miocardul animalelor făcute la spitalul Karolinska, l-a abordat pe deja vestitul chirurg Ake Senning(1915-2000) şi pe nu mai puţin vestitul inginer Rune Elmquist (1906-1996), de al cărui nume se leagă multe invenţii, implorându-i să-i salveze viaţa soţului ei.
Multe dintre evenimentele care au schimbat soarta omenirii s-au desfăşurat nu pe câmpurile de luptă sau în sălile de conferinţă, ci în locuri mult mai banale: dormitoare sau bucătării. Astfel, şi firul naşterii stimulatorului cardiac s-a mutat din dormitorul suferinţei lui Arne Larsson în bucătăria lui Rune Elmquist, unde a apărut efectiv pe lume în 1958. La “naştere” avea mărimea unui puc de hochei şi conţinea 2 tranzistori. Cea mai mare problemă era însă bateria: mare, din nichel-cadmiu.
Aşa s-a ajuns ca primul stimulator cardiac permanent endocardic să fie implantat, la 8 octombrie 1958, de chirurgul Senning pacientului Larsson. Ştim cu toţii că fericirile profunde durează puţin: cea a lui Larsson a ţinut 3 ore, după care stimulatorul proaspăt implantat a încetat să funcţioneze. Dar, cine să se măsoare cu Rune Elmquist? Ca atare, 9 octombrie 1958 a devenit ziua în care s-a desfăşurat prima înlocuire a unui stimulator epuizat. Acesta a ţinut mai mult şi a fost urmat de un lung şir de alte stimulatoare: Arne Larsson a schimbat nu mai puţin de 22 de-a lungul vieţii sale şi a devenit avocatul acestei cu totul speciale terapii.
De atunci stimulatoarele cardiace au devenit parte curentă a terapiei bolnavului cardiac, iar complexitatea lor este dublată de miniaturizarea marcată şi extinderea ariei de indicaţii. De aceea, este regretabil că, în acest domeniu, ecuaţia bloc atrioventricular total cu sincope = stimulator cardiac unicameral descrie, când o face, tot domeniul.
Situaţia este mult mai complexă, iar beneficiile pacientului , în paralel cu ale medicului curant, fie acesta specialist sau medic de familie, sunt mult mai extinse.
Iată, spre exemplu, apariţia stimulatorului bicameral, care stimulează secvenţial atriul şi ventriculul, reproducând aproape perfect situaţia unei conduceri atrioventriculare naturale, a adus beneficii marcante: ignorarea contribuţiei atriale la funcţionarea globală a inimii, aşa cum se întâmplă în cazul stimulatorului unicameral ventricular, duce nu doar la apariţia aşa-numitului ”sindrom de pacemaker” (manifestat prin dispnee, fatigabilitate, palpitaţii, hipotensiune arterială, chiar sincope), ci şi la incidenţa crescută a fibrilaţiei atriale, a insuficienţei cardiace, a accidentului vascular cerebral şi, în final, la reducerea duratei de viaţă. Şi toate acestea la un pacient care aparent are o frecvenţă cardiacă normală generată de stimulatorul ventricular! Iată ce consecinţe poate avea excluderea aparent modestei funcţii atriale şi ”economia” prost înţeleasă (stimulatorul unicameral fiind, evident, mai ieftin).
Aşadar, ori de câte ori există păstrată funcţia electrică a atriului (adică nu avem fibrilaţie atrială permanentă), ideală este abordarea concomitentă a acesteia în caz de stimulare cardiacă permanentă, prin utilizarea stimulatoarelor bicamerale.
Iar dacă patologia pacientului este boală de nod sinusal (cu sau fără sindrom bradicardie-tahicardie), cu atât mai mult păstrarea şi abordul electric al atriului, cheia de boltă a acestei suferinţe, se impune. Mai ales că, în prezent, există stimulatoare cardiace care au, pe lângă banala funcţie de stimulare a cordului, şi funcţii cu totul particulare: cele de prevenţie şi terapie a fibrilaţiei atriale.
Printr-un mod particular de funcţionare care nu este perceput de bolnav, aceste sisteme pot preveni şi chiar trata, în primele momente ale declanşării, aritmii supraventriculare, respectiv temuta fibrilaţie atrială. De ce temută? Pentru că, în prezent, nu are soluţie terapeutică universală şi eficientă şi, în pofida aparentei ingenuităţi, scurtează durata de viaţă. Iar despre alterarea confortului acesteia, incluzând aici şi posibilitatea accidentului vascular cerebral, nu are rost să mai vorbim.
Oricine este implicat în practica medicală cunoaşte prea bine aceste lucruri.
Până şi sincopa vasovagală, în forma sa cardioinhibitorie, şi-a găsit soluţia de stimulare: sisteme care pot decela o modificare în impedanţa intracardiacă, generată de influenţe ale sistemului nervos vegetativ, pot interveni din timp şi împiedica apariţia sincopelor. Iar când toate aceste sisteme pot fi supravegheate de la distanţă, prin accesorii de tipul telefonului celular, situaţia devine chiar incredibilă. Cu toate acestea, este practica noastră curentă, nu secvenţe dintr-un optimist şi naiv film SF. 
