Avadanei Alexandra
Rozeta Drăghici
Institutul Național de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan”, București
Asociația Română de Psihologie Clinică – A.R.P.C
Andreea G. Marin Clinica de Recuperare Medicală, Spitalul Universitar de Urgență „Elias”, București
Asociația Română de Psihologie Clinică – A.R.P.C
Îmbatrânirea cognitivă înregistrează scăderi ale procesele cognitive care pot afecta abilităţile funcţionale zilnice ale persoanelor, chiar și de vârstă medie. Cogniţia include abilităţi precum folosirea simbolurilor şi abstractizărilor, dobândirea de noi informaţii şi adaptarea la situaţii în schimbare. Inteligenţa, învăţarea şi memoria sunt trei domenii cognitive cheie care se modifică în mod normal în timpul îmbătrânirii şi au implicații în menţinerea independenţei şi a calitătii vieţii. Deficitele cognitive, nu întotdeauna evidente și deseori neglijate, afectează pe termen lung calitatea vieții, atât a persoanei cât și a membrilor familiei acesteia.
Declinul cognitiv la vârstnic este descris prin scăderea funcţionalităţii memoriei de scurtă durată, accesarea datelor memorate făcându-se mult mai greu, prin pierderea capacitaţii de concentrare a atenţiei, prin apariția dificultăţilor motorii şi scăderea funcţiei executive, prin afectarea capacității de judecată, abstractizare şi organizare.
Majoritatea persoanelor acuză tulburări de memorie începând de la vârsta de 60 de ani, acestea accentuându-se în jurul vârstei de 75 de ani.
În ultimele decenii, cercetarea s-a axat pe stabilirea motivului pentru care unele categorii de vârstnici şi-au păstrat funcţia cognitivă intactă ca bază pentru dezvoltarea şi testarea unor strategii specifice, aplicate ulterior cu scopul final de a prezerva abilităţile cognitive ale adultului matur o perioadă cât mai îndelungată de timp.
Intervenţiile psihoeducaţionale adresate atât vârstnicului cu probleme, cât şi familiei sale, alături de terapia suportivă sau alte modalităţi terapeutice constituie tipul de terapie multimodală (care combină tratamentul medicamentos cu terapie comportamentală şi programe de reabilitare socială) cu abordare multidisciplinară (psiholog clinician, logoped, asistent social, kinetoterapeut, medici de diferite specialități, personal auxiliar etc) al cărei scop ar fi:
• ameliorarea/dispariţia simptomatologiei negative;
• dezvoltarea abilităţilor de control emoţional şi de control al impulsivităţii;
• prevenirea recăderilor şi scăderea morbidităţii pe termen lung;
• atingerea unui nivel optim al calităţii vieţii;
• prevenirea stigmatizării.
Literatura de specialitate indică faptul că, în unele cazuri, tehnicile non-farmacologice din terapiile standard (terapia comportamentală, orientarea în realitate, terapia de validare, terapia reminescenţelor) şi/sau terapiile alternative (art-terapia, meloterapia, terapia ocupaţională, terapiile complementare, aromoterapia, stimularea multisenzorială) pot avea un efect în ameliorarea simptomelor la fel de eficient ca şi intervenţia farmacologică, motiv pentru care este recunoscut faptul că acestea ar trebui utilizate, în cele mai bune practici, ca abordare de primă linie.
