dr. Diana Ţînţ Conf.
Electrofiziologia, cea mai nouă şi, probabil, cea mai complexă subspecialitate a cardiologiei, poate părea ochiului şi minţii neavizate un domeniu arid, măiastru encriptat şi situat undeva la graniţa dintre filozofie şi science fiction.
Spre deosebire de celelalte subspecialităţi cardiologice care utilizeaza imagistica neinvazivă sau chiar metode intervenţionale, electrofiziologia apare complet diferită de celelalte tehnici în care, măcar la nivel vizual, cel care asistă poate înţelege câte ceva din ceea ce se petrece.
Cu toate acestea, electrofiziologia reprezintă unul dintre cele mai logice şi mai coerente domenii medicale, care, prin combinarea informaţiilor electrocardiogramelor culese din interiorul inimii, a răspunsului la diversele tehnici de stimulare şi a informaţiilor vizuale primite pe ecranul roentgen, este capabilă să completeze tabloul complex al multor fenomene electrice care au loc la nivelul inimii şi care au fost şi încă sunt incomplet redate de electrocardiogramele (ECG) de suprafaţă.
Electrofiziologia presupune culegerea şi interpretarea semnalelor înregistrate în diferite zone ale inimii prin avansarea unor catetere de diagnostic în diferite zone de la nivelul atriilor şi ventriculilor. Coroborarea datelor obţinute prin poziţionarea acestor catetere în diferite zone, împreună cu răspunsul la diferite manevre de pacing sau la administrarea anumitor medicamente, oferă modalitatea de a induce, opri şi înţelege tipul aritmiilor pe care le prezintă pacientul, precum şi mecanismele prin care aceste aritmii se produc.
Mai mult decât atât, folosind protocoale de stimulare bine standardizate, putem afla dacă un anume tip de aritmie are potenţial malign, putând degenera în tahicardie ventriculară şi/sau fibrilaţie ventriculară, punând astfel în pericol viaţa pacientului sau, dimpotrivă, dacă prezenţa acelei aritmii nu influenţează durata supravieţuirii pacientului. Cu alte cuvinte, terapia antiaritmică nu urmăreşte numai un simplu efect “cosmetic” de dispariţie a respectivelor aritmii, ci oferă şi date de prognostic şi posibil impact asupra supravieţuirii pacienţilor noştri.
Descoperirea şi descrierea anatomică amănunţită a căilor accesorii sau a fibrelor miocardice care înconjoară venele pulmonare au făcut ca primele intervenţii curative ce vizau aritmiile din sindroamele WPW sau fibrilaţia atrială să aparţină chirurgiei cardiovasculare.
Hazardul a făcut ca, în anul 1979, în timpul unei investigaţii electrofiziologice de rutină efectuată pentru aritmie extrasistolică ventriculară, pacientul să prezinte fibrilaţie ventriculară, iar excesul de gel de pe electrozii de defibrilare să contribuie la efectuarea involuntară, accidentală, a primei ablaţii transcateter a nodului atrioventricular (NAV). Gelul în exces a pătruns la nivelul conexiunii imperfecte a unuia dintre cateterele de diagnostic rămas în atriul drept în regiunea fasciculului Hiss, iar odată cu declanşarea şocului electric pentru cardioversie, o parte din curent a fost transferată cateterului şi, prin intermediul său, NAV şi fasciculului Hiss, producându-se în acest fel primul bloc atrio-ventricular “ solemn”, ireversibil, şi care a necesitat implantarea unui stimulator cardiac. S-a născut astfel ablaţia transcateter, metodă ce reprezintă astăzi singura terapie cu adevărat curativă în aritmologie.
În prezent, undele de radiofrecvenţă reprezintă cea mai utilizată sursă de energie folosită în scopul ablaţiei transcateter. Prin această metodă pot fi tratate cu succes şi definitiv o largă paletă de tulburări de ritm. Ablaţia prin radiofrecvenţă constituie în prezent tratamentul de primă alegere pentru pacienţii cu tahicardii supraventriculare (TPSV), fie că ele reprezintă tahicardii focale sau au la bază mecanism de reintrare în nodul atrio-ventricular sau cele care utilizeaza căi accesorii, ca şi în tratamentul flutterului atrial.
Rezultate foarte bune se pot obţine şi în tratamentul aritmiilor ventriculare, dar, în acest caz, anumite aritmii şi, mai ales, cele care apar după un infarct miocardic sau după intervenţii pe cord deschis, pot necesita tehnici speciale şi sunt abordabile în centre special dedicate.
Studiul electrofiziologic al aritmiilor ventriculare poate fi însă foarte util şi în stratificarea riscului de moarte subită, inductibilitatea tahicardiilor ventriculare la studiul electrofiziologic constituind, în multe situaţii, un criteriu pe seama căruia se ia decizia implantării unui cardiodefibrilator.
De asemenea, în anumite cazuri limită sau în protocolul de investigare a unei sincope, când nu suntem siguri de integritatea sistemului conductor al inimii, efectuarea unui studiu electrofiziologic ne poate da informaţii valoroase cu privire la statusul nodului sinusal şi la conducerea atrio-ventriculară, care poate fi analizată global sau separat la nivelul fiecărei componente a sistemului. În acest fel se pot decela probleme oculte care nu se manifestă continuu şi care nu pot fi identificate pe ECG de suprafaţă, dar care ne ajută în aprecierea oportunităţii implantării unui stimulator cardiac.
Iată deci, descrisă pe scurt, o tehnică modernă şi complexă ce necesită abord intervenţional şi integrarea unor informaţii multiple şi complexe, dar care oferă o modalitate logică şi elegantă de a descifra originea şi mecanismul tulburărilor de ritm şi de conducere (exprimate sau nu pe ECG de suprafaţă) şi, concomitent generează soluţia curativă definitivă pentru o mare parte a aritmiilor cardiace.
