Cei mai mulţi dintre pacienţii diagnosticaţi cu diabet zaharat nu prezintă niciun simptom sugestiv pentru această boală, în special în cazul diabetului de tip 2 şi descoperă întâmplător valori glicemice crescute, cu ocazia unor controale de rutină.
Simptome care pot constitui indicii ale instalării diabetului, cum ar fi:
- senzaţia constantă de sete,
- urinări frecvente cu creşterea cantităţii de urină,
- scădere bruscă şi nejustificată în greutate,
- oboseală,
- tulburări de vedere.
Este bine să consultaţi medicul chiar dacă se dovedeşte a fi o alarmă falsă. Riscul de a dezvolta diabet creşte la:
- persoane cu vârsta peste 50 ani, sedentare,
- obezi, în special cu obezitate abdominală,
- persoane cu istoric familial de diabet,
- femei cu antecedente de diabet gestaţional sau feţi macrosomi (peste 4 kg),
- persoane cu dislipidemie, în special hipertrigliceridemie, sau HTA,
- persoane cunoscute anterior cu alterarea toleranţei la glucoză.
La persoanele cu risc se recomandă verificarea glicemiei anual. O importanţă deosebită o are şi determinarea hemoglobinei glicozilate, care arată o medie a glicemiilor în ultimele 3-4 luni.
Diabetul zaharat este cauzat atât de „moştenirea” genetică, dar mai ales de o alimentaţie dezechilibrată şi de sedentarism.
Diabetul zaharat implică, în esenţă, incapacitatea de a produce şi/sau de a folosi în mod eficient insulina, în vederea procesării glucozei, care furnizează energie celulelor. Se însoţeşte şi de tulburări ale metabolismului lipidic şi proteic, astfel încât nivelul ridicat al glicemiei produce efecte în cascadă, afectând, pe măsură ce se agravează, numeroase sisteme ale organismului.
Vorbim de diabet zaharat atunci când, în urma testării glicemiei, valoarea acesteia depăşeşte 126 mg% pe nemâncate sau peste 200 mg% la două ore postprandial. Prediabetul reprezintă o stare intermediară între normalitate şi diabet, cu modificări ale valorilor glicemiei a jeun şi/sau postprandial, dar fără a atinge valorile din diabetul zaharat. Dacă glicemia a jeun depăşeşte 100 mg%, dar este mai mica de 126 mg%, se recomandă efectuarea unui test de toleranţă la glucoză.
Două tipuri de diabet zaharat:
- diabetul de tip 1 - apare predominant la persoanele tinere când există un deficit absolut de insulinosecreţie şi necesită tratament cu insulină pentru supravieţuire;
- diabetul de tip 2 sau al adultului - caracterizat prin insulinorezistenţă şi deficit relativ de insulinosecreţie; este tratat de obicei cu antidiabetice orale şi necesită insulinoterapie doar pentru controlul valorilor glicemice.
Tratamentul diabetului zaharat de tip 2 presupune o paletă largă de medicamente orale sau injectabile - biguanide, sulfoniluree, glinide, tiazolidindione, inhibitori de α-glucozidaza, incretine-, precum şi insulină, alături de dietă şi activitate fizică. Toate acestea contribuie la menţinerea unui bun control glicemic, întârzierea apariţiei complicaţiilor cronice sau ameliorarea acestora.
Mai mult de jumătate dintre persoanele care au diabet de tip 2 ajung să aibă până la urma nevoie de tratament cu insulină, fie pe o durată scurtă, în situaţii acute, fie pe termen lung, atunci când medicaţia orală nu mai poate echilibra glicemia. Insulina nu este un tratament de ultimă intenţie. Insulina este o componentă obişnuită a organismului, prezintă mult mai puţine efecte secundare comparativ cu medicaţia orală, iar sistemele moderne de injectare o fac foarte uşor de administrat şi nedureroasă.
Din păcate, diabetul zaharat este o boală pentru toată viaţa, nu se vindecă, ci doar putem stăpâni simptomele sale, iar dacă este ignorată se agravează. Pe de altă parte, dacă combatem diabetul zaharat prin modificarea stilului de viaţă, a alimentaţiei, prin activitate fizică regulată şi tratament, putem reduce riscurile pe care le implică pentru sănătate.
Odată cu stabilirea diagnosticului, medicul diabetolog (eventual, cu ajutorul unui dietetician şi/sau psiholog) învaţă pacientul şi familia acestuia să deprindă anumite abilităţi care îi pot uşura viaţa: întocmirea dietei, administrarea medicaţiei, monitorizarea glicemiei.
Automonitorizarea glicemiei: urmărirea nivelului glucozei din sânge, verificandu-L periodic, eventual chiar de mai multe ori pe zi, în funcţie de situaţie, poate indica modul în care organismul reacţionează la alimentele consumate, la medicamentele administrate, la efortul fizic sau chiar la stresul zilnic.
Monitorizarea pacienţilor cu diabet este o acţiune permanentă, prin care se verifică parametrii clinici, de laborator, dar şi stilul de viaţă, adaptarea permanentă a dietei, eventualele efecte adverse ale medicamentelor. Monitorizarea include şi prevenirea sau urmărirea complicaţiilor cronice.
Complicaţiile cronice ale diabetului zaharat
Consecinţa valorilor glicemice constant crescute de lungă durată este apariţia modificărilor la nivelul vaselor de sânge, determinând, în final, instalarea complicaţiilor cronice ale diabetului zaharat.
- Neuropatia diabetică este cea mai frecventă dintre complicaţiile cronice şi reprezintă afectarea sistemului nervos periferic şi/sau vegetativ. Pacienţii acuză în special dureri cu caracter de arsură, furnicături, înţepături sau senzaţie de amorţeală la nivelul picioarelor, constatându-se pierderea sensibilităţii distale („ picior diabetic „), ceea ce creşte riscul apariţiei unor leziuni la nivelul membrelor inferioare, care pot duce la amputaţii. Neuropatia diabetică poate afecta şi sistemul nervos autonom, cu manifestări cardiovasculare, digestive sau genito-urinare.
- Retinopatia diabetică este principala cauză de orbire a pacienţilor în vârstă de peste 65 ani. Deoarece tulburările de vedere apar doar în fazele tardive, este necesar controlul oftalmologic şi examinarea anuală oftalmoscopică a retinei.
- Nefropatia diabetică este recunoscută ca fiind cauza insuficienţei renale cronice la aproximativ 50% dintre pacienţii aflaţi în programul de supleere renală. Depistarea precoce a nefropatiei diabetice se poate realiza prin determinarea eliminării urinare de proteine prin microalbuminurie.
- Complicaţiile cronice cauzate de afectarea vaselor sangvine mari - persoanele cu diabet prezintă un risc de două ori mai mare decât persoanele sănătoase de a dezvolta boli cardiace, accidente vasculare cerebrale, arteriopatie obliterantă a membrelor inferioare la vârste mai tinere decât în mod obişnuit. Arteriopatia cronică obliterantă are ca simptom durerea apărută la nivelul pulpei piciorului la mers (claudicaţie intermitentă), iar ca semn clinic, absenţa pulsului la palparea arterei pedioase şi/sau tibiale posterioare, atrofie musculară şi tegumentară, paloarea pielii.
