Dr. Daniela Cioplean
Odată cu apariţia filmelor 3 D m-am bucurat că pot să explic, printr-un exemplu “la modă”, ce înseamnă “vederea în spaţiu”, mai exact, vederea stereoscopică. Cu ani în urmă, mă chinuiam să le explic pacienţilor care este legătura dintre strabism şi vedere, iar uneori, după 15-20 de minute de explicaţii, eram întrebată: “dar vede, nu ?”. Da, copilul vedea, dar CU UN SINGUR OCHI sau cu FIECARE OCHI dar PE RÂND.
A vedea cu ambii ochi şi a transforma cele două imagini într-una singură - şi care să poată fi apreciată şi în a treia dimensiune, adâncimea - defineşte ceea ce numim vedere binoculară normală. Nivelul ei cel mai performant este stereoscopia normală, care poate fi apreciată prin diverse teste.
Exemplele cu condusul maşinii, pe care le-am folosit ani la rând, au fost mai mult sau mai puţin acceptate – vorbeam despre un viitor foarte îndepărtat şi, oricum, baremul românesc pentru carnetul de conducere nu era aliniat la normele europene. Deci, în trafic există foarte mulţi oameni care, teoretic, nu apreciază corect distanţele - dificultăţi la depăşiri, parcare etc. Încercam să exemplific cât de importantă este în viaţa de zi cu zi aprecierea distanţelor, adâncimilor şi a obiectelor în mişcare, cât de esenţială este în anumite profesii, care pentru copiii cu strabism trataţi tardiv, practic, vor fi inaccesibile.
Lipsa de paralelism şi/sau vederea slabă a unui ochi îi taie persoanei respective posibilitatea de a percepe spaţiul corect. Copiii care se nasc cu strabism sau îl dobândesc în primele luni de viaţă au şanse foarte mici de a dobândi această vedere în spaţiu, uneori chiar dacă sunt trataţi foarte devreme – până la vârsta de 2 ani -, dar aceste şanse există chiar dacă această vedere stereoscopică nu va fi una foarte performantă. Precocitatea tratamentului, inclusiv a chirurgiei, creşte mult aceste şanse. Dacă sunt trataţi tardiv, nu au practic nicio şansă.
Procesul prin care noi, oamenii, ajungem la performanţa de a percepe corect spaţialitatea este foarte complex şi începe în ziua în care deschidem ochii, iar apoi se desfăşoară, minut de minut, adăugând „cărămidă cu cărămidă”, în primii ani ai existenţei noastre, cea mai importantă perioadă fiind cea precoce, sub vârsta de un an. Orice factor care tulbură această dezvoltare - lipsa de aliniere a ochilor, necorectarea prin ochelari a viciilor de refracţie mari (dioptrii mari), instalarea unui ochi leneş prin nefolosirea unui ochi - poate compromite definitiv obţinerea unei vederi stereoscopice normale.
Nu trebuie ignorat factorul timp: cu cât este mai îndelungată perioada de dezechilibru, cu atât mai puţine şanse există.
