Redactia Saptamana Medicala
Interviu cu Acad. Prof. Dr. C.I. Târgovişte, preşedintele Asociaţiei Medicale Române
Domnule Profesor, sunteţi un om cu o lungă şi strălucită carieră medicală. Care consideraţi că este prioritatea numărul 1 la noi la ora aceasta, din punct de vedere medical?
Dacă ar fi să analizăm perioada în care ne aflăm şi ce probleme majore sunt pentru domeniul medical, eu m-aş referi acum mai puţin la latura pur medicală, care din păcate a ajuns să fie subordonată problemelor economice, astfel încât s-a ajuns să se cuantifice fiecare act medical fără să se ştie în primul rând dacă acel act medical este bun sau rău.
Personal, cred că pe termen lung şi ca o datorie morală a fiecăruia, prioritatea este recuperarea trecutului ştiinţific românesc. În perioada antebelică ştiinţa medicală românească a cunoscut o perioadă de strălucite realizări care din păcate nu au putut fi continuate după război din motive astăzi recunoscute de toată lumea. Lipsurile economice din perioada respectivă sunt de înţeles şi acceptabile până la un punct şi perioadă de timp, când frigul şi foamea au fost caracteristicile acelui sistem instaurat atunci. Totuşi, lucrul cel mai rău a fost blocarea contactului comunităţii ştiinţifice româneşti cu lumea civilizată, ceea ce a dus la rămânerea noastră în urmă cu 50 de ani. Pentru că cei care au făcut marea medicină românească au fost (cei mai mulţi) medici şcoliţi şi formaţi în Franţa, care au venit în ţară cu un nivel profesional ridicat. Acest lucru s-a văzut şi din faptul că între cele două războaie, medicina românească nu lipsea din publicaţiile internaţionale de prestigiu. Am colecţii din Press Medicale, revistă medicală săptămânală, în care număr de număr apăreau articole semnate de medici români sau existau referiri la reuniuni ştiinţifice româneşti. Profesorul Paulescu şi-a publicat prima dată rezultatele cercetărilor sale medicale referitoare la insulină tot într-o prestigioasă revistă săptămânală „Comprendu de la Societe de Biologie” din Paris. În filiala din Bucureşti a revistei s-au publicat rezumatele comunicărilor ştiinţifice. Acolo au apărut primele 4 comunicări despre insulină, adunate ulterior într-o lucrare celebră, în care toate experimentele au fost puse la un loc, publicată de Revue Nationale de Technologie, concomitent la Paris şi Liege în 1921. Acesta este adevăratul Certificat de naştere al insulinei. El precede „descoperirea” canadiana cu 8 luni de zile! Faptul că în Canada s-a reuşit prima dată aplicarea în clinică a tratamentului ca rezultat al acestei descoperiri este un fapt pe care nu îl contestăm. Dar, facem o distincţie clară între descoperirea insulinei ca fenomen fiziologic demonstrat de profesorul Paulescu la Bucureşti şi publicată în revistele internaţionale şi aplicarea clinică realizată în Canada. Nici acolo, din păcate, această realizare nu a fost atribuită autorului de drept, astfel încât canadienii au două probleme mari. O problemă este legată de echipa lor de cercetători, numită „coşul cu crapi din Toronto”, care s-au mâncat între ei, doar unul supravieţuind până în 1978. A doua problemă este chiar indecizia lor privind descoperitorii insulinei. Banting şi Best au extras iniţial material din pancreasul câinilor care a fost folosit cu succes pe un băiat de 14 ani cu diabet. În 1923 chimistul James B. Collip a descoperit că purificând extractul poate preveni multe din efectele secundare. În 1923 Banting și Macleod au primit Premiul Nobel iar Best și Collip au fost omişi.
Scopul nostru este să continuăm să protejăm gândirea medicală românească şi să arătăm tuturor adevărul şi prioritatea românească în ceea ce priveşte descoperirea epocală a antidotului uneia din bolile cele mai grave şi mai răspândite de pe pământ.
Ar trebui realizat şi la Bucureşti un „Pantheon al Insulinei”, care să fie inclus în circuitul turistic al capitalei şi care să includă şi alţi medici care au contribuit la faima medicinii româneşti pentru ca astfel meritele românilor să fie cunoscute şi apreciate de cei care ne vizitează.
Un mare profesor din Spania, Alberto de Leiva, care a scris o carte despre istoria diabetului, în care profesorul Paulescu are 3 capitole importante, a fost prezent luna aceasta, pe 8 noiembrie în Aula Academiei Române la o sesiune de comunicări cu ocazia împlinirii a 90 de ani de la descoperirea insulinei.
Ca reprezentant al breslei medicilor, ce exemplu de colaborare aveţi pe tărâmul farmacologiei la care să fie implicaţi farmacişti?
Pregătim un proiect la care este implicat şi sectorul farmaceutic, de identificare în plante a moleculelor pentru tratamentul unor afecţiuni moderne. Este vorba mai ales de tratamentul patologiei metabolice, care este din ce în ce mai extinsă şi mai agresivă, prin complicaţiile sale cronice. Preocuparea e mai veche şi reconsideră faptul că Dioscoride, un mare medic roman şi precursor al farmacopeilor moderne, a menţionat în lucrarea sa în 5 volume „De Materia Medica” cele 20 de plante utilizate în Dacia la acea vreme, ca tratament al unor afecţiuni. Dacă oamenii au trăit în vechime utilizând acele plante, datoria noastră este să le studiem în amănunţime şi să vedem care sunt moleculele cu acţiune împotriva obezităţii, a diabetului, a bolilor cardio-vasculare, boli care afectează 3-4 adulţi din 10. Această triadă patogenică trebuie abordată însă, evident, la nivelul cunoaşterii noastre actuale. Trebuie să studiem conţinutul în compuşi vegetali, să-i analizăm pe culturi celulare ca eficienţă, efect biologic şi apoi să transpunem în clinica medicală acele molecule de mare utilitate pentru tratament.
Grija pentru viitor trebuie să se deplaseze către vârste mai înaintate, pentru că dacă populaţia globului pământesc este astăzi de 7 miliarde se datorează în special creşterii speranţei de viaţă şi mai puţin sporirii numărului de naşteri. A scăzut foarte mult în ultimul secol mortalitatea infantilă, pentru că acum două secole din 10 nou născuţi trăiau 2. Acest lucru se datorează într-o bună măsură şi dezvoltării farmacologiei şi farmaciei moderne.
Responsabilitatea în acest domeniu este foarte mare pentru că generarea unui nou medicament trebuie precedată de un studiu privind potenţiale efecte nocive. Odată începute investiţiile de fabricare a unui medicament, care sunt enorme, va fi greu ca acestea să fie oprite fără argumente extrem de serioase şi oricum, stoparea şi retragerea din fabricaţie înseamnă pierderi indezirabile. Este o problemă de morală a cercetării ştiinţifice şi de responsabilitate atât faţă de bolnav cât şi faţă de cel care investeşte în medicamentul respectiv. Propunerea de molecule insuficient studiate (enzimă, hormon sau orice alt compus descoperit) spre a face pasul următor către fabricaţie este de lipsită de etică profesională. De multe ori apare ca un laitmotiv formularea de încheiere a unei lucrări de cercetare, faptul că molecula studiată „poate fi o ţintă terapeutică”. Ţinte terapeutice pot fi multe, dar trebuie garantate prin aprofundarea cercetării asupra posibilelor efecte secundare la om.
La congresul farmaciştilor sunt convins că toate aceste lucruri vor fi discutate şi mai sper că a venit deja timpul când moleculele din plante să nu mai fie trimise spre utilizare în aşa zisele „suplimente nutritive”. Unele sunt medicamente în adevăratul sens al cuvântului, dar pentru că nu pot respecta regulamentele medicamentului chimic unic, care poate fi dozat şi administrat ca atare, ele sunt scoase de pe piaţă pentru a proteja industria farmaceutică. Decidenţii din această industrie, care reprezintă o treime din bugetul mondiar de sănătate, sigur că îşi vor proteja profiturile care se obţin din medicamente chimice. Pentru om, pentru cunoaşterea bolilor, sunt mult mai valoroase acele molecule cu care organismul uman a venit în contact de secole. Sau, după cum spunea Hipocrate, „alimentele voastre să fie medicamentele voastre”. Pentru a putea fi eficace, desigur că din acele alimente, în special plante, trebuie să se extragă acei compuşi care au acţiunea terapeutică dorită.
În natură este un echilibru perfect şi cu siguranţă dacă există boli, tot aici trebuie să căutăm şi remediile. Dar, pentru că lumea moleculelor din plante este atât de mare, sunt sute şi mii de compuşi, există o mare dificultate de a izola acele molecule cu acţiune pozitivă. Mai mult, este şi mai dificilă asocierea moleculelor diferitelor plante pentru a obţine un efectul cumulativ şi nu contradictoriu. De aceea, aceste studii trebuie făcute pe culturi celulare pentru că celulele ştiu să recunoască şi să răspundă bine la compuşii pe care îi pui în mediul lor nutritiv. Aceste culturi celulare sunt cântarul pozitiv sau negativ al unei molecule terapeutice.
Cum puteţi comenta interesul crescând pentru medicina personalizată, este ea o modă care trece sau aici stau multe speranţe ale medicinii viitorului?
Ultimul element de noutate este farmacogenomica sau dacă vreţi medicina personalizată. În ce constă aceasta? Principial, se screenează genomul uman, se identifică un defect şi acel defect poate fi combătut printr-un medicament care se adresează direct moleculei defecte, care fie o compensează fie o anulează.
Deja în această direcţie se procedează în opinia mea într-o manieră pur comercială prin stocarea celulelor stem de la copii şi păstrarea lor timp de 20 de ani. Dar şansa ca o boală rară să apară până la vârsta de 20 de ani cât se pot păstra aceste celule stem este 1:100.000. Nu ştiu dacă este o formulă eficienţă/cost rentabilă pentru cel care plăteşte anual ca să i se păstreze aceste celule stem şi nu ştim în ce măsură acestea ar putea să-i fie vreodată de ajutor. Deci eu nu cred că se merită acest efort. Celulele stem sunt poate o afacere bună pentru unii, poate că ajută pe de altă parte la progresul cercetării dar mi se pare puţin exagerat aspectul comercial, este ca şi cum s-ar vinde blana ursului din pădure. Dacă tot procesul de recoltare, păstrare şi eventual utilizare al celulelor stem s-ar face gratuit ar fi altceva. Este aşa cum unii vând pe Lună nişte parcele contra unor sume fabuloase. Este aici mai puţină medicină şi mai mult spirit comercial abil al celor care exploatează sentimenele şi slăbiciunile părinţilor pentru odraslele lor, vânzându-le iluzia garanţiei stării de sănătate a acestora. Pentru că, deşi s-a făcut multă publicitate, această rezolvare prin celule stem este o posibilitate încă nedovedită şi din punct de vedere medical rareori se poate ca în cazul unei boli de sânge să ajuţi bolnavul cu aceste celule stem care să-i înlocuiască celulele bolnave. De fapt, totul nu este decât o frumoasă iluzie, un glob frumos, dar gol pe dinăuntru. Asta presupune că păstrând azi celulele stem, dacă peste ani medicina progresează, să speri ca acele celule să te ajute atunci mai mult decât se ştie că pot ajuta acum. La fel s-a crezut cu 40 de ani în urmă că diabetul se va eradica şi iată că, aşa cum putem vedea azi, lucurile nu sunt atât de simple. Când s-au descoperit primele gene se spunea că vindecarea diabetului este foarte aproape, după colţ. Şi au trecut 40 de ani şi nu am ajuns la acel colţ. Pacientul de diabet bine tratat poate supravieţui dar numai sub tratament, el de diabet nu se vindecă niciodată cu cunoştinţele medicale actuale.
Ceea ce mă deranjează este goana după profit în schimbul căruia ceea ce se oferă are şanse infime să se realizeze.
Domnule profesor, cum vi se pare că a evoluat medicina de-a lungul timpului şi de-a lungul carierei dumneavoastră?
La început medicina o făcea medicul. Nu exista nimic interpus între acesta şi pacient.
Chinezii aveau o practică interesantă. Unui medic i se arondau 20 de familii şi era plătit tot timpul cu obligaţia să ţină sănătoşi membrii acestor familii. Dacă pacienţii se îmbolnăveau, atunci medicul trebuia să le plătească medicamentele, aceasta era înţelegerea. În aceste condiţii, este clar că interesul medicului era să-şi ţină sănătoşi pacienţii pentru că dacă vreunul i se îmbolnăvea, el plătea.
Mai târziu, între medic şi pacient au intervenit comercianţii: producătorii de medicamente, societăţile de asigurări, cabinetele de avocatură. Uneori medicul nu mai poate vedea pacientul şi pacientul nu mai poate vedea medicul. Pacientul stă în cabinet mai puţin şi este consultat mai sumar. Este în schimb trimis să facă câte o investigaţie extrem de scumpă, de exemplu un RMN şi i se pune acolo diagnosticul, fără s-l mai vaă medicul clinician.
Medicina s-a modificat profund. Eu cred că un medic bun poate să facă cât 10 laboratoare dacă i se dă timp să consulte şi să urmărească cu grijă starea bolnavului şi, numai dacă este cazul să-l îndrume către un medic de specialitate, funcţie de situaţie. Sper să se revină la vechea relaţie medic-pacient, dar pentru asta trebuie poate o revoluţie.
Statele Unite nu dau un bun exemplu în ceea ce priveşte stilul de tratament. Acolo se cheltuie anual peste 130 miliarde de dolari numai pentru diabet. Sănătatea a devenit o mare afacere, nu mai este doar medicină, pentru că miliardele acelea întreţin activităţi colaterale care cele mai multe nu au legătură cu medicina.
Cetăţeanul care e conştient că sănătatea e pe primul plan îşi face o asigurare şi în loc să se fi dus la un medic bun practician care să-i fi rezolvat problema, acum călătoreşte prin diferite laboratoare şi face teancuri de analize pe care nimeni nu mai are timp să le citească pentru că ar trebui să-l mai şi consulte un medic.
Reforma ar trebui să pornească din domeniul medical, dar toţi sunt pervertiţi de sistemul în care trăiesc pe fondul unei remunerări jignitoare şi nedemne. Din păcate, apostolatul medical a devenit o raritate. Asta este situaţia în care se află medicina la noi, (in)justiţia fiind buba cea mai gravă a societăţii.
