Prof. Univ. Dr. Adina Turcu-Știolică
Aderența medicamentoasă (AM) reprezintă gradul în care comportamentul unui pacient se conformează recomandărilor terapeutice prescrise de medic, incluzând inițierea, implementarea și persistența tratamentului în afecțiunile cronice. Non-aderența afectează aproximativ 50% dintre pacienții cu boli cronice, iar aproximativ 30% dintre ei nici nu își inițiază tratamentul de la prima prescripție, generând costuri anuale globale estimate la peste 100 de miliarde de dolari, datorate spitalizărilor evitabile și a complicațiilor. În România, prevalența non-aderenței variază între 30-95% în afecțiuni cronice precum hipertensiunea arterială, cancer sau diabetul zaharat, influențată de factori socio-economici, acces limitat la educație sanitară și complexitatea polimedicației.
Metode de măsurare a aderenței medicamentoase
Evaluarea aderenței combină metode obiective și subiective, pentru a captura nuanțele comportamentului pacientului. Metodele obiective, bazate pe date empirice, oferă robustețe, dar pot subestima aspecte psihosociale, în timp ce cele subiective sunt accesibile, dar predispuse la biasuri de raportare.
Printre metodele obiective se numără raportul dintre zilele cu medicamente disponibile și perioada de observație (PDC). Această metodă este preferată în cazul polimedicației, deoarece evită supraestimarea aderenței prin ajustare pentru suprapunerile de prescripții. În studii românești, PDC a fost utilizată pentru evaluarea aderenței la antineoplazice orale, relevând valori medii de 92%. O altă metodă, calculează numărul de zile de tratament furnizate împărțit la intervalul dintre reumpleri (MPR), fiind adaptabilă pentru analize retrospective din baze de date farmaceutice. Totuși, MPR poate fi influențată de discontinuități temporare, motiv pentru care variante hibride, precum MPR ajustat pentru spitalizări, sunt recomandate în afecțiuni cronice.
Metodele bazate pe monitorizare electronica (MEMS), care înregistrează deschiderea flacoanelor, oferă date precise privind respectarea zilnică a tratamentului prescris. Astfel de tehnologii sunt emergente, integrate de cele mai multe ori în studii pilot.
Metodele subiective de evaluare a aderenței (MMAS) se bazează pe auto-raportare, utilizând chestionare validate pentru a surprinde percepțiile pacientului. Acestea permit aprecierea și urmărirea uitării, intenției și persistenței față de tratament, iar nivelurile ridicate de aderență au fost asociate cu rezultate clinice superioare. În România, MMAS a fost adaptată în cercetări dedicate insuficienței venoase cronice, indicând că aproximativ 40% dintre pacienți manifestă un grad redus de aderență.
Strategii de îmbunătățire a aderenței prin servicii farmaceutice
Îmbunătățirea aderenței necesită intervenții multifactoriale, care să țintească barierele pacientului, ale sistemului sanitar și ale interacțiunilor terapeutice. Au fost identificate intervenții educaționale, comportamentale și mixte, cu eficacitate demonstrată în creșterea AM cu 10-30%.
