Dr. Alexandru Alin Anghel
Antrenamentele intense sunt o necesitate în sportul de înaltă performanță, însă atunci când nu sunt însoțite de o recuperare adecvată, pot duce la apariția sindromului de supraantrenament. Această afecțiune nu este doar un rezultat al efortului fizic excesiv, ci o expresie a unei suprasolicitări generale psihice, fiziologice și emoționale, care afectează multiple dimensiuni ale sănătății sportivului.
Evoluția și manifestările OTS
OTS se dezvoltă pe un continuum care pornește de la suprasolicitarea funcțională (FOR), trece prin suprasolicitarea nefuncțională (NFOR) și în absența intervenției, poate duce la sindromul propriu-zis. Simptomele includ scăderea performanței, lipsa motivației, tulburări ale somnului, oboseală cronică, frecvența crescută a infecțiilor și chiar modificări hormonale și neurologice. Mai mult, sportivii pot prezenta și simptome de natură psihiatrică, cum ar fi depresia, anxietatea sau tulburările de alimentație.
Factori cauzali și mecanisme fiziopatologice
Dezvoltarea OTS este legată de o multitudine de factori: dezechilibre energetice (ex. deficit caloric), stres psihologic, calitate slabă a somnului, inflamație sistemică și dereglări hormonale. Mai multe ipoteze – serotonină, glicogen, inflamație, stres oxidativ – explică parțial mecanismele biologice implicate în scăderea performanței și a capacității de recuperare.
Legătura cu tulburările mintale și sindromul de epuizare
Există o suprapunere considerabilă între OTS și tulburări precum depresia sau sindromul de burnout. Acestea împărtășesc trăsături comune – apatie, tulburări de somn, lipsa energiei, scăderea performanței și pot contribui reciproc la agravarea stării generale a sportivului. De asemenea, conceptul de Unexplained Underperformance Syndrome (UUPS) a fost propus pentru a reflecta o abordare mai largă și interdisciplinară a acestor probleme.
Tratament și prevenție
Strategia centrală în tratarea OTS constă în reducerea temporară sau chiar întreruperea antrenamentelor, concomitent cu intervenții psihologice. În formele incipiente, câteva zile de recuperare pot fi suficiente, însă în cazurile severe sunt necesare luni de pauză și sprijin psihoterapeutic. Educația sportivilor și antrenorilor, utilizarea instrumentelor de screening și monitorizarea încărcăturii antrenamentelor sunt esențiale în prevenirea recurenței.
Concluzie
Sindromul de supraantrenament este o provocare majoră pentru Medicina Sportivă modernă. Deși greu de diagnosticat, efectele sale asupra sănătății și carierei sportivilor pot fi profunde. Recunoașterea timpurie a simptomelor, abordarea multidisciplinară și echilibrul între efort și recuperare sunt elemente cheie în protejarea sănătății și performanței pe termen lung.
