Conf. Univ. Dr. Georgiana-Ozana Tache
3. Testul la efort şi recuperarea cardiacă (RC)
Mersul pe plan înclinat reprezintă un exerciţiu care testează capacitatea de efort a individului sau aşa-numitul fitness cardiovascular. Ne amintim că prin fitness cardiovascular specialiştii definesc efortul fizic maxim pe care-l poate susţine o persoană şi care se exprimă prin consumul maxim de oxigen (VO2 max). Iar consumul maxim de oxigen se defineşte ca fiind nivelul de efort necesar pentru efectuarea unui exerciţiu de către o persoană până în momentul apariţiei oboselii sau a altor simptome care limitează efortul.
Pentru evaluarea efortului fizic de care este capabilă o persoană (fitness) se utilizează teste clinice. Printre aceste teste se regăseşte şi mersul pe plan înclinat. Ne mai amintim şi faptul că, uneori, înaintea externării sau la 3 săptămâni după IMA, pacientului i se face un test de efort submaximal sau un test limitat de simptomatologie, pentru a i se determina nivelul fitnessului cardiovascular, capacitatea de muncă a cordului sau AV simptomatică, pentru a trece în faza a doua a recuperării cardiace.
Efortul creşte prin accelerare sau creşterea pantei de la 1 la 3 MET la intervale regulate sau la 2-3 minute. 1 MET este echivalentul a 3,5 ml O2/kg/min. şi se defineşte prin a fi energia unei persoane aflate în repaus, în decubit. Toate activităţile sunt descrise pornind de la acest nivel de metabolism bazal. Activităţile de autoîngrijire au un nivel de 3 MET şi necesită deci de trei ori consumul de oxigen din repaus. Urcarea scărilor este o activitate de 5-7 MET, iar consumul de oxigen creşte de 5-7 ori faţă de repaus.
Dacă activităţile zilnice presupun o cheltuială energetică de 4 MET maximum, iar urcarea scărilor presupune 5-7 MET, se consideră că pacienţii care nu sunt capabili să-şi desfăşoare activităţile zilnice fără să le apară simptome prezintă o incapacitate (impairment) severă a sistemului cardiovascular, apreciată, după New York Functional Classification System, astfel:
Clasa
Limitarea activităţii
MET
Consumul de O2
I
Fără limitare, fără simptomatologie la desfăşurarea activităţilor cotidiene
7 sau
mai mult
24 cc/kg/min
sau mai mult
II
Simptomatologia apare la activităţi cotidiene şi dispare la repaus
5-6
17-21 cc/kg/min
III
Confort la repaus, dar simptomatologia apare la un nivel inferior celui al activităţilor cotidiene
3-4
10-14 cc/kg/min
IV
Disconfort la orice fel de activitate; simptomatologia poate fi prezentă şi în repaus
1-2
3,5-7 cc/kg/min
Faza a doua a recuperării cardiace începe pe parcursul celor 2 săptămâni de la externare (la 3 săptămâni de la evenimentul cardiac) şi durează câte o oră zilnic, de 3 ori/săptămână, pe o perioadă de 8-12 săptămâni. Această fază are loc sub supraveghere medicală într-o unitate specializată, deoarece pacienţii sunt monitorizaţi pe durata exerciţiilor. Intensitatea efortului este condiţionată de rezultatele testului la efort (efort submaximal sau unul limitat de simptomatologie, de nivel scăzut). Intensitatea efortului va creşte progresiv săptămânal dacă simptomatologia şi condiţia fizică o permit.
Faza a doua începe de la un nivel de 5 MET şi, pe parcursul exerciţiilor aerobice, urcă la 8 MET, înainte de a trece în faza 3, după 8-12 săptămâni.
Pacientului i se continuă educaţia din faza 1 privind: dieta, managementul stresului, medicaţia, exerciţiile, simptomatologia. Se adaugă pregătirea pacientului în vederea întoarcerii la serviciu sau i se recomandă schimbarea locului de muncă (pe baza unei evaluări). Pacientul trebuie să fie capabil să-şi realizeze programul zilnic de exerciţii, să aibă un stil de viaţă asociat unui risc cardiac scăzut, să manifeste toleranţă şi înţelegere faţă de medicaţia pe termen lung şi control medical periodic şi să desfăşoare o viaţă socioprofesională şi familială satisfăcătoare şi în condiţii de siguranţă.
Faza a treia a recuperării cardiace este considerată a fi modificarea permanentă a stilului de viaţă, în vederea eliminării factorilor de risc cardiac.
