În urma unui traumatism mai puternic la nivelul unei articulaţii apare inflamaţia articulară. Inflamaţia reprezintă un mecanism nespecific de răspuns-apărare al organismului la o agresiune. Inflamaţia apare imediat după traumatism. În mod specific, în urma unui traumatism la nivelul unei articulaţii poate să apară hidrartroza (acumulare de lichid al nivel articular) sau hemartroza (acumulare de sânge). Inflamaţia articulară posttraumatică poate masca o subluxaţie, o luxaţie sau chiar o fractură a osului din vecinătatea articulaţiei. În tratarea inflamaţiei articulare posttraumatice se urmăreşte combaterea inflamaţiei şi a durerii şi totodată redobândirea mobilităţii articulare.
Inflamaţia acută se caracterizează prin trei modificări majore:
- Creşterea permeabilităţii vasculare, în urma variaţiei calibrului vascular (vasodilataţie), a creşterii consecutive a debitului sangvin şi a modificărilor structurale la nivelul pereţilor capilarelor, care vor permite extravazarea proteinelor.
- Migrarea leucocitelor (globulele albe) din sânge în focarul inflamator, unde realizează procesul de fagocitoză (digerarea particulelor străine, a celulelor moarte şi eventual a bacteriilor).
- Producerea de mediatori chimice (substanţe cu rol în inflamaţie).
Simptomatologia inflamaţiei articulare
Indiferent de mecanismul de producere a inflamaţiei acute, aceasta se manifestă prin semnele celsiene:
- durere
- tumefiere
- roşeaţă
- căldură locală
- impotenţa funcţională
Evoluţia inflamaţiei articulare
Atunci când leziunea este limitată, când cantitatea de ţesut distrusă este mică, când ţesutul lezat are capacitate de regenerare şi dacă agentul traumatizant nu mai persistă, evoluţia este către vindecare completă histologică şi funcţională. Acest lucru implică neutralizarea mediatorilor chimici, cu refacerea permeabilităţii vasculare şi oprirea migrării leucocitelor.
Tratamentul inflamaţiei articulare
Pentru combaterea inflamaţiei articulare se iau următoarele măsuri:
- Repausul este prima măsură adoptată în cazul unei articulaţii inflamate. În acest sens se adoptă o postură corectă, cea mai relaxantă, care sedează durerea. Aceasta este postura care creează cele mai mici presiuni intraarticulare. De obicei, postura este de uşoară flexie, menţinută cu ajutorul unor perne sau dispozitive speciale.
- Medicaţia antiinflamatoare are rolul de a reduce inflamaţia şi de a calma durerea. Se folosesc antiinflamatoarele nesteroidiene (Fenilbutazona, Indometacin, Diclofenac etc.). Este recomandat ca aceste medicamente să fie administrate împreună cu un protector gastric (de exemplu, Omeran) deoarece au efect iritativ asupra mucoasei gastrice. Se mai pot face şi infiltraţii intraarticulare cu antiinflamatoare steroidiene combinate cu xilină (anestezic local), dar este preferabil să se evite puncţionarea articulaţiei inflamate în urma unui traumatism.
- Aplicaţiile locale reci (gheaţă, batistă umezită cu apa rece) au rol analgezic.
- Fizioterapia - dintre formele sale, curentul galvanic este util în tratarea inflamaţiei. Are acţiune hiperemizantă (stimulează circulaţia locală), ajutând la vindecare. Se pot folosi şi ionogalvanizări, prin care se pot introduce prin tegument substanţe cu efect antiinflamator: hidrocortizon, fenilbutazonă etc. Laserterapia este de asemenea utilă.
Pentru combaterea durerii sunt utile:
- Medicaţia antialgică - se administrează mai ales când durerile articulare sunt de intensitate mare. Se folosesc antialgice obişnuite (Algocalmin), dar şi antiinflamatoarele nesteroidiene (care se folosesc pentru reducerea inflamaţiei) au efect analgezic.
- Căldura locală (împachetări cu parafină, radiaţii infraroşii) contribuie la sedarea durerii.
- Masajul are efect antialgic şi pregăteşte segmentul afectat pentru programul kinetoterapeutic.
- Fizioterapia - pentru calmarea durerii se foloseşte electroterpia.
- Curenţi diadinamici, în aplicare transversală cuprinzând articulaţia între cei doi poli.
- Curenţi Trabert.
- Curent galvanic simplu sau ionogalvanizări cu novocaină, cu efect analgezic
- Curenţi interferenţiali
Ultima etapă a tratamentului o reprezintă recuperarea mobilităţii articulare. Din cauza traumatismului, a inflamaţiei ulterioare sau a repausului prelungit într-o poziţie nefuncţională a articulaţiei, aceasta îşi pierde mobilitatea normală, se instalează retracţii musculare, apare redoarea (înţepenirea) articulară şi chiar durerea. Toate aceste efecte trebuie combătute printr-un program de kinetoterapie. Exerciţiile efectuate sunt de tip mobilizări pasive, pasiv-active şi active.
Se începe cu mobilizările pasive, care sunt efectuate de kinetoterapeut. Practic, bolnavul nu depune niciun efort. Acestea sunt reprezentate de tracţiuni, care au efect asupra structurilor musculotendinoase contracturate sau retracturate şi au rolul de a corecta poziţiile vicioase şi de a scădea presiunea intraarticulară, cu efect în calmarea durerii. Mobilizarea pasivă se execută de kinetoterapeut prin mobilizare amplă, în toate sensurile articulaţiei.
Mobilizarea pasiv-activă combină cele două tipuri de mobilizări. Se utilizează atunci când pacientul are o forţă musculară insuficientă pentru a mobiliza segmentul antigravitaţional.
Mobilizările active sunt efectuate de pacient, prin propria sa forţă şi reprezintă baza recuperării prin kinetoterapie a sechelelor articulare. Aceste mobilizări au rolul de a creşte treptat amplitudinea mişcărilor articulare în toate sensurile, de a combate edemul, de a stimula circulaţia locală şi a grăbi vindecarea şi de a creşte tonusul muscular. Bolnavul va efectua o serie de exerciţii, la recomandarea şi sub stricta supraveghere a kinetoterapeutului. În funcţie de articulaţia afectată şi de exerciţiile necesare, mobilizările active se pot realiza sub diverse forme: hidrokinetoterapie (kinetoterapie în bazin), exerciţii la spalier, cu ajutorul bastoanelor, mingilor medicinale, scripetoterapie (de exemplu, ridicarea greutăţilor, pentru creşterea forţei musculare), mecanoterapie (utilizează dispozitive de tip pârghie), terapie ocupaţională, ergoterapie (diverse activităţi atractive efectuate de pacient).
