1. Naşterea ochelarilor Antichitate
Cea mai veche mărturie a folosirii lentilelor o găsim în comedia Norii a lui Aristofan, unde se arată cum, cu ajutorul unei lentile,,se topeşte o poliţă scrisă pe o plăcuţă acoperită cu ceară. Lucius Annaeus Seneca (4 î.H. – 65) ne arată că: “Literele, oricât de mici şi de neclare ar fi, par mai mici şi mai desluşite dacă le privim printr-o sferă de sticlă plină cu apă.” În mormintele romanilor s-au găsit lentile care ar fi putut servi atât pentru aprinderea focului, cât şi ca lupe.
Cel care a menţionat una dintre cele mai timpurii încercări de a folosi “sticla” în scopul îmbunătăţirii vederii a fost un istoric roman. După mărturia lui Plinius cel Bătrân (23-73 d.H.), împăratul Nero, probabil miop, privea luptele gladiatorilor printr-o “piatră de smarald”. Pe baza acestui text, Lessing a emis părerea că anticii ar fi cunoscut ochelarii. Cercetările recente arată însă că această ipoteză nu poate fi întemeiată. Probabil, romanii foloseau aceste cristale pentru protecţia oculară, preferând culoarea albastră pentru odihnirea ochilor.
Eschimoşii şi laponii au inventat, în schimb, precursorii ochelarilor de vedere moderni. Nu aveau lentile şi erau făcuţi din lemn, corn de ren sau os de balenă. Aceste materiale erau şlefuite şi curbate astfel încât să se potrivească formei feţei şi, apoi, o fantă îngustă era decupată în dreptul ochilor, pentru a permite vederea. În acest fel ochii erau protejaţi nu numai de vânturile tăioase, dar şi de strălucirea orbitoare a zăpezii sau a gheţarilor.
Vraciul bisericii, Sofronius Eusebius Hieronymus (340-420 d.H.) nu a fost, cum s-a bănuit o perioadă, adevăratul inventator al ochelarilor. Este adevărat că, în numeroase imagini, el este înfăţişat alături de un craniu, un leu şi o pereche de ochelari şi, de aceea, este considerat “Patronul ochelarilor”.
Evul Mediu
În zorii Evului Mediu, situaţia economică şi politică din Europa Occidentală se afla în regres. Situaţia ştiinţei era însă diferită în Orient, unde s-au păstrat pentru un timp mai îndelungat elemente ale cunoştinţelor antice. Aşa se explică prezenţa unor tratate de Fizică dedicate opticii (Avicenna, 980-1037) şi extraordinara teorie a lui Ibn-Al-Hazen (965-1039) despre compoziţia luminii, pe care o considera o emisie de particule materiale. Tratatul său de Optică conţine una dintre primele menţiuni (poate prima!) despre camera obscură, folosită în scopul determinării diametrului aparent al Soarelui şi al Lunii. De asemenea, cuvintele marelui gânditor arab au rămas valabile şi astăzi: “Lumea se întinde până acolo unde se întinde lumina”.
În jurul anului 1000, călugării medievali au inventat, pe baza teoriei matematice promovate de Al-Hazen, aşa-numita “piatră de lectură”, care era, în fond, un cristal de rocă sau o “piatră dură” (beriliu transparent) cu formă semisferică şi care, dacă era dispusă în vecinătatea capului, era capabilă să mărească literele sau semnele manuscrisului respectiv.
