Primul document privind fabricarea ochelarilor dateazǎ din anul 1300 şi conţine o serie de reguli, scrise de breasla veneţianǎ a sticlarilor, facând referire la ochelarii rotunzi. Într-un document din 1301, ochelarii pentru citit erau denumiţi “vitreos ab oculis ad legendum”. Mai târziu, alte surse îi menţiona sub denumirea de ochelari din sticlǎ - “oglarios di vidro” sau “conspicilla”-, precum şi “rodoli de vero per ogli per lezer”.
Ochelarii au devenit repede celebri printre membrii înstǎriţi ai societǎţii, reprezentând privilegiul exclusiv al celor mai puternice clase sociale din lumea occidentalǎ: clerul şi nobilimea. Din acest motiv, au devenit un simbol al prestigiului, puterii şi educaţiei. Francesco Petrarca (1304-1374), într-una din “Scrisorile” sale, mǎrturisea, în 1365, cǎ, la peste 60 de ani, el folosea zilnic ochelarii, pe care îi numea “ocularum auxilium”.
Deşi pare incredibil, singurii care s-au opus noii invenţii au fost oamenii de ştiinţǎ occidentali. Matematicienii au pretins cǎ ochelarii dǎunau vederii, fǎcând sǎ devieze “razele vizuale” transmise spre ochi. Fizicienii, în schimb, erau absolut convinşi cǎ lentilele deformau imaginea obiectelor pe parcursul captǎrii lor de cǎtre ochi.
Ştiinţa avea să arate interes pentru ochelari abia în anul 1600, la 300 de ani dupǎ ce aceştia fuseseră inventaţi. Descoperirea legii refracţiei luminii, atât de necesarǎ explicǎrii riguroase a funcţionǎrii sistemelor optice, s-a datorat cercetǎrilor astronomului şi matematicianului olandez Willebrord Snell (1581-1626), care a ajuns la concluzia cǎ raportul dintre cosecanta unghiului de incidenţǎ şi cosecanta unghiului de refracţie este constant. Astfel, dupǎ ce Ptolemeu a studiat refracţia, în secolul al II-lea a.Chr., au fost necesare 14 secole de cǎutǎri, pornind de la prima tentativǎ.
Doi dintre cei mai mari umanişti ai Renaşterii, Leonardo da Vinci (1452-1519) şi Giovanni Battista Della Porta (1534-1615), au fost extrem de interesaţi de ochelari. De la început trebuie subliniatǎ universalitatea creaţiei lui Leonardo da Vinci, care îmbracǎ un caracter atât ştiinţific cât şi artistic. În ceea ce priveşte interesul lui Leonardo da Vinci pentru opticǎ, acesta s-a datorat activitǎţii sale de pictor. Astfel, el a emis ipoteza analogiei dintre propagarea undelor în apǎ şi propagarea luminii, fiind preocupat de complicatele studii privind teoria culorilor, de legile de distribuţie a luminii şi a întunericului pe suprafeţele mǎrilor şi oceanelor sau de problemele vederii binoculare legate de percepţia reliefului şi a distanţelor. Într-unul dintre momentele sale profetice, Leonardo a descris proprietǎţile lentilelor convexe în termeni foarte moderni: “Imaginile obiectelor se opresc pe suprafaţa lentilelor şi apoi trec de pe această suprafaţǎ în ochi şi, din acest motiv, ochiul poate percepe formele obiectelor”.
Giovanni Battista Della Porta a scris primul tratat ştiinţific despre ochelari şi lentile: “Sulla Rifrazione”. Apǎrutǎ în 1593, cartea sa - “Despre refracţie”- încearcǎ sǎ formuleze o teorie a lentilelor, dar sarcina pe care şi-a asumat-o a fost prea dificilǎ, în condiţiile inexistenţei unei legi fizice precise.
Ochelarii au devenit, treptat, un fenomen de modǎ în rândul nobilimii rafinate din Milano. În 1462, Ducele Francesco Sforza i-a scris ambasadorului sǎu florentin, Nicodemo Trachedini da Pontremoli, cerându-i sǎ-i cumpere trei duzini de perechi de ochelari: “Pentru cǎ sunt mulţi cei care vor ochelari lucraţi la Florenţa şi, ţinând cont de zvonul care spune cǎ acolo sunt cel mai bine fǎcuţi, dorim sǎ ne trimiteţi trei duzini din aceşti ochelari, în cutii, pentru a nu-i sparge”. Mai mult, ducele a solicitat ambasadorului sǎ c12umpere ochelari atât de apropiere, pentru cei bǎtrâni, cât şi de distanţǎ, pentru tinerii miopi,.
