Reprezintă coborârea pleoapei superioare la privirea înainte, cauzată de dehiscenţa, dezinserţia şi/sau alungirea fasciculului musculo-aponevrotic al muşchiului ridicător palpebral superior, el însuşi normal, dar a cărui putere de contracţie nu poate fi transmisă la tars.
Etiopatogenie
Ptoza aponevrotică apare progresiv cu vârsta, cu un raport pe sexe femei/bărbaţi = 3/1, şi reprezintă al doilea tip de ptoză ca frecvenţă, după ptoza congenitală.
Acest tip de ptoză apare pe un teren particular sau după traumatisme (contuzii ori plăgi orbitopalpebrale), intervenţii chirurgicale pe glob ce antrenează tracţiuni repetate şi excesive pe muşchiul ridicător palpebral, sau in cadrul unui blefaroşalazis.
În unele cazuri aponevroza muşchiului ridicător nu este atît de evident dezinserată iar corpul muscular poate fi transformat într-un ţesut fibro-adipos (cazul ptozei senile de origine musculară şi nu aponevrotică).
Diagnosticul pozitiv se bazează pe următoarele elemente clinice:
ptoză palpebrală minoră sau medie
înălţimea anormală a pliului palpebral superior
extrema subţiere a pleoapei superioare, care lasă să se ghicească prin transparenţă irisul
cursa muşchiului ridicător palpebral superior relativ bună, ceea ce contrastează cu gravitatea ptozei
la privirea în jos, pleoapa ptozată este mult mai coborâtă decît cea sănătoasă, spre deosebire de ptoza congenitală („ca un drapel în bernă”).
Diagnostic ul diferenţial
se face în primul rînd cu celelalte ptoze dobândite: ptozele de natură miogenă, ptozele miastenice, neurogene şi traumatice
frecvent se face cu blefaroşalazisul, cu care se şi asociază deseori.
Tratament
În concordanţă cu etiopatogenia ptozei aponevrotice, tratamentul este eminamente chirurgical (sub anestezie locala cu xilina 4%) şi constă în:
reinserţia aponevrozei muşchiului ridicător palpebral superior la faţa anterioară a tarsului – în cazurile de dezinserţie
rezecţia sau plicatura aponevrozei muşchiului ridicător palpebral – în caz de dehiscenţă sau de alungire
rezecţie musculară de 10-12 mm sau plicaturare musculară moderată – în absenţa dehiscenţei sau dezinserţiei.
Complicaţii
Cele mai frecvente complicaţii postoperatorii sunt:
hipocorecţia – nu necesită rezolvare imediată; reintervenţia se face după reducerea fenomenelor inflamatorii locale
hipercorecţia – trebuie să se reintervină precoce la pacienţii care prezintă o hipercorecţie marcată postoperator, cu expunerea corneei prin ocluzie palpebrală incompletă
hematomul palpebral – o hemostază insuficient controlată în condiţiile unei sîngerări mai abundente decît în celelalte tipuri de ptoze
deformarea bordului liber palpebral – legată de poziţionarea deficientă a punctelor de ancorare la tars
anomalii de pliu
ectropion
prolaps de mucoasă conjunctivală.
Concluzii
Ptoza aponevrotică este o afecţiune invalidantă pentru pacient, tratamentul chirurgical fiind singurul care aduce satisfacţii atât din punct de vedere estetic cât si funcţional.
