(partea a doua)
Naşterea ochelarilor
În Anglia, fenomenele naturii îi preocupau pe savanţii care încercau sǎ aplice modele matematice în studiul fizicii. Apariţia culorilor identice în cazul refracţiei razelor de luminǎ printr-un cristal sau prin picǎturile de apǎ ale curcubeului sunt fenomene analoage care au determinat multe experienţe. În domeniul opticii, suportul matematic era cel mai bine dezvoltat în acel moment şi observaţiile erau verificate cu ajutorul construcţiilor geometrice.
Robert Grosseteste (1175-1253), episcopul de Lincoln, şi elevul sǎu, Roger Bacon (1214-1292), au început sǎ studieze împreună, în jurul anului 1250, posibilitatea de a utiliza sticla pentru a îmbunǎtǎţi vederea obiectelor situate în apropiere sau la depǎrtare: “Dacǎ vom privi litere sau alte obiecte printr-un cristal, sticlǎ sau alt material transparent plasat deasupra acestora şi având forma unei porţiuni de sferǎ a cǎrei convexitate se aflǎ orientatǎ în apropierea ochiului, vom vedea mai clar literele şi vor fi mai mari.”
De asemenea, în cronica lui Fra Salimbeli din Parma, din 1283, se aminteşte de un instrument de mǎrit imaginile: ”vix potuit legi epitaphium cum cristallo…” care înseamnǎ “el poate citi documentul cu o lupǎ…”.
Doar pe la sfârşitul secolului al XIII-lea (1280-1285), cineva a avut ideea sǎ încadreze douǎ lentile de sticlǎ într-o ramǎ din lemn sau corn de animal. În acea vreme, numai sticlarii veneţieni puteau sǎ producǎ sticlǎ albǎ.
Atelierele din Murano au realizat primele lentile, fǎcute iniţial doar pentru un singur ochi, şlefuind manual o bucatǎ de sticlǎ cu ajutorul unor calote sferice presǎrate cu nisip sau pulbere de şmirghel, pânǎ când sticla lua forma calotei sferice. Şlefuirea finǎ se executa prin intermediul unor pǎmânturi rare (un aglomerat fǎrâmicios, asemǎnǎtor unei argile, impregnat cu faunǎ acvaticǎ – Diatomee – cu o grosime de 0,01 mm) combinate cu cenuşǎ de staniu (oxid de staniu), material având o granulaţie foarte finǎ. Acest sistem de prelucrare a funcţionat cu succes sute de ani, iar echipamentele actuale nu utilizeazǎ un principiu mult deosebit.
Nimeni nu poate spune cu exactitate cine a fost inventatorul oficial al ochelarilor. Probabil, un meşteşugar anonim dintr-un atelier situat pe valea râului Arno. Este posibil ca acesta, fiind în vârstǎ şi suferind de prezbitism, să fi observat cǎ, privind prin discurile colorate de sticlǎ, pe care le confecţiona pentru împodobirea ferestrelor, vede mai clar obiectele apropiate. Este interesant de remarcat cǎ aceste discuri au cǎpǎtat denumirea de lentille de verre, care, în traducere, înseamnǎ linte de sticlǎ, cǎci sensul iniţial al cuvântului lentile este cel de linte. Lentilele veneţiene nu au fost, aşadar, rezultatul unor complicate studii ştiinţifice, ele fiind descoperite de artizani, din întâmplare, în procesul fabricǎrii bucǎţilor de sticlǎ pentru vitralii. Dacǎ lentilele ar fi fost inventate de un om de ştiinţǎ, atunci, desigur, ar fi fost puţin probabil ca acesta sǎ-şi fi botezat descoperirea cu numele unei legume. De altfel, la început, apariţia lentilelor nu a stârnit interesul oamenilor de ştiinţǎ, care le-au calificat drept obiecte false.
Un lucru este sigur: ochelarii au fost inventaţi în Italia, dar nu se ştie dacǎ în Pisa, Veneţia sau Florenţa. Aceastǎ afirmaţie este susţinutǎ de cuvintele unui oarecare Sandro di Pippozzo, care, într-un Tratat despre familie din 1299, a scris: “sunt atât de împovǎrat de ani încât nu aş mai fi putut citi sau scrie fǎrǎ aceşti ochelari, acest dispozitiv descoperit recent pentru confortul celor bǎtrâni şi sǎraci, cu vedere slabǎ.”
