ţii postdiagnosticare
Este adevărat că diagnosticarea unei maladii somatice este unul dintre evenimentele traumatice definite ca fiind foarte severe, dar la fel de adevărat este şi faptul că diagnosticul de “cancer” nu este o sentinţă. Pentru mulţi pacienţi “ai cancer” sunt cele mai de temut două cuvinte dintr-o limbă. Cei care le aud trec prin multe stări sufleteşti, care adesea se schimbă pe măsură ce acceptă situaţia şi o înfruntă.
Din punctul de vedere al desfăşurării temporale, în practica clinică se întâlnesc pentru reacţia traumatică trei etape, care încep de la aflarea diagnosticului.
Faza de şoc
Este caracterizată iniţial printr-un sentiment de insensibilitate - bolnavul şi familia
par năuciţi, au impresia de irealitate: “Nu poate fi adevărat! Este o greşeală. Sigur este o confuzie la mijloc!” Sentimentul de năucire este atât de puternic încât îţi poate da impresia, timp de câteva zile, că absolut nimic nu s-a întamplat. Apoi urmează negarea, refuzarea diagnosticului (“nu e posibil, acest lucru nu mi se putea întâmpla mie”), cei afectaţi nu pot să creadă că acesta este adevărul şi vor alerga din doctor în doctor în speranţa infirmării. Negarea este probabil un mecanism psihologic de protecţie care oferă timpul necesar procesării informaţiei. Caracteristice sunt acum alterările trăirii timpului, precum accelerarea sau încetinirea.
2. Faza de acţiune
Adevărul nu mai poate fi negat. Da, este cancer. Apare acum senzaţia de neajutorare ( ”ce mă fac?”), lipsa de speranţă (“nu se mai poate face nimic”) alternând cu o senzaţie de calm (“totul va fi O.K.”). Apar tulburări de somn, lipsă de concentrare, iar activităţile zilnice nu mai pot fi realizate.
Începe aproximativ la o săptămână după aflarea diagnosticului şi este caracterizată la început de manie, adesea îndreptată asupra celor apropiaţi, asupra superiorilor sau colegilor şi, mai ales, asupra medicilor (mesagerii veştilor proaste) sau a celor care vor să-i ajute... şi care sunt găsiţi vinovaţi de foarte multe lucruri. Mania este şi spre sine, intervenind o alternanţă a acestui sentiment, care pendulează între exterior şi interior. Cei afectaţi se plâng de propriile greşeli şi caută cu îndârjire “vinovatul”.
Revolta însoţeşte mânia. ”De ce eu, de ce acum...?” Sentimentul de autocompătimire apare alături de cel de revoltă şi adesea nu este conştientizat. Pacientul se întreabă de ce a trebuit ca tocmai el şi nu altcineva să fie predispus la cancer. De ce tocmai el, care nu a făcut excese, a avut un comportament şi un stil de viaţă exemplar, el dintre toţi...”De ce eu Doamne?”
Căutarea unui sens, a unei semnificaţii este elementul dominant prezent în toate etapele reacţiei traumatice. Această nevoie de explicare a prezenţei bolii va fi rezolvată în funcţie de credinţele persoanei, de mediul social, de istoria şi judecăţile personale.
Anxietatea şi depresia însoţesc această fază de acţiune şi sunt prezente sub numeroase aspecte: teamă, iritabilitate persistentă însoţită adesea de imagini mnezice intruzive, hipervigilenţă, senzaţie de spaimă, tulburări de memorie, insomnie, coşmaruri, tulburări de concentrare. Apar în mod repetitiv temeri pe care le determină cuvântul în sine (”cancer”), temeri care vin din percepţiile, credinţele şi informaţiile care circulă în mediul de cultură al pacientului. Aceste temeri pot fi rezumate astfel:
- posibila moarte însoţită de durere,
- dependenţa de alţii,
- posibila schimbare în ceea ce priveşte funcţionarea organismului şi imaginea corporală,
- deprecierea capacităţii de a avea succes pe plan profesional,
- afectarea relaţiilor personale şi teama de abandon.
Aceste temeri sunt neîntemeiate şi exagerate şi vor lua sfârşit după 1-2 săptămâni, de obicei odată cu începerea tratamentului.
Această fază de agitaţie şi tulburare este o reacţie comună, un răspuns normal la ceea ce se întâmplă în viaţa voastră. Nu sunteţi pe cale ”să vă pierdeţi minţile”.
Dr. Laura Monica Radu
Psihoterapeut Hipnoza clinica, relaxare si terapie ericksoniana
Master psihoterapii cognitiv comportamentale
Asistent psihodrama
Psihooncolog
Centrul de Informare Medicala “Renasterea”-Institutul Oncologic Bucuresti
Adi Covasescu
Slabut articol. Slabut psiholog. Si apropo, in COR(clasificarea ocupatiilor din Romania) nu exista meseria "psihooncolog". Cum de publicati toate aberatiile???!!!
Feb. 8, 2011, 1:32 a.m.Calin
Am citit si eu articolul scris de dr. Laura Monica Radu si il gasesc foarte bun. Cred ca este un bun profesionist in psihoterapie si este laudabil efortul dumneaei de a publica un astfel de articol prin care explica si ne ajuta sa intelegem reactia celor atinsi de boli grave, ca sa-i putem ajuta. Am verificat si exista supraspecializarea cu denumirea \"psiho-oncologie\" ca o ramura aparte a psihologiei si exista chiar si Asociatia Romana de psiho-oncologie. La Catedra de Psihologie Clinica si Sanatate Mintala a Universitatii Bucuresti se tine un curs de Psiho-oncologie iar la Institutul Francez din Bucuresti s-au tinut de asemenea cursuri de psiho-oncologie.
Feb. 9, 2011, 11:08 p.m.