ţa suportului psihologic în lupta împotriva cancerului
“Dă-mi, Doamne, seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să schimb lucrurile pe care le pot schimba şi înţelepciunea de a face diferenţa între ele!”. ( Reinhold Niebuhr)
Confruntarea cu diagnosticul “tumoră malignă“ sau “cancer” este un eveniment traumatizant, care afectează raportul individului atât cu sine cât şi cu lumea în totalitatea sa psihofizică şi psihosocială.
Din cauza credinţelor populare şi a miturilor legate de această boală, marea majoritate a pacienţilor se programează negativ încă de la aflarea diagnosticului: “Nu mă voi confrunta niciodată cu ceva imposibil de controlat!” pare a fi discursul interior prezent ca un laitmotiv... şi de aici convingerea falsă că această boală va ucide cu certitudine, aşa că mai bine să renunţe şi nici măcar să nu înceapă lupta. Este într-adevăr un moment de mare încercare, un moment în care este testată fiecare resursă psihică în parte, un moment în care viaţa devine brusc nedreaptă, un moment în care credinţele, valorile, răbdarea, compasiunea apar deodată ca fiind inutile şi forţa de a nu renunţa este împinsă dincolo de orice limită de suportabilitate. Unii oameni se folosesc de momentele de acest fel şi le transformă în ocazii pentru schimbările din viaţa personală, alţii se lasă pur şi simplu striviţi de o asemenea experienţă de viaţă.
De ce reacţionează oamenii atât de diferit şi de ce acordă semnificaţii atât de diferenţiate aceluiaşi diagnostic sunt două dintre întrebările care au fost subiectul multor cercetări, nu numai în domeniul psihooncologiei, ci al întregii psihologii.
Mintea şi corpul comunică neîncetat între ele, dar cea mai mare parte a acestei comunicări are loc la nivel inconştient. De multe ori, ceea ce pare o dorinţă puternică de a trăi poate fi, de fapt, ceva superficial, un joc de teatru, o afirmaţie automată, şi nu o adevărată conexiune internă cu forţa vitală. E necesar să trecem dincolo de nivelul verbal, conştient, pentru a ne asigura că ceea ce spune pacientul reprezintă ceea ce simte el realmente. Ceea ce spunem este adesea o “acoperire”, deoarece suntem cu toţii formaţi prin limbaj şi-l folosim, conştient sau nu, pentru a disimula lucrurile care ne deranjează.
Specialiştii oncologi sunt astăzi de părere că o combinaţie între tratamentul standard (intervenţie chirurgicală, chimioterapie, radioterapie, imunoterapie, hormonoterapie) şi cel complementar (psihoterapie, nutriţie, exerciţii fizice, tratamente naturiste) oferă cele mai mari şanse de a menţine calitatea vieţii pacientului. Un tratament în totalitate se adresează tuturor problemelor pacientului, începând cu ameliorarea simptomelor somatice, continuând cu terapia standard în cancer şi cu susţinerea emoţională şi spirituală.
În orice boală, persoana în cauză se confruntă cu două probleme foarte diferite. În primul rând, are de a face cu procesul bolii propriu-zise, cu afecţiunea în sine - în acest caz, cancerul cu dimensiunile sale medicale şi ştiinţifice. În al doilea rând, se confruntă cu modul în care societatea sau cultura ei tratează afecţiunea - cu toate judecăţile, temerile, speranţele, miturile, povestirile, valorile şi semnificaţiile pe care o societate le anexează fiecărei afecţiuni. Cancerul nu este numai o afecţiune, un fenomen ştiinţific sau medical, el este, de asemenea, o suferinţă, un fenomen încărcat cu semnificaţii culturale şi sociale. Ştiinţa ne spune când şi în ce fel suntem afectaţi, iar cultura (sau subcultura) ne spune când şi în ce fel suferim. Nu este în mod necesar şi nici în special un lucru rău. Dacă o cultură tratează o anumită afecţiune cu compasiune şi înţelegere, atunci suferinţa poate fi văzută ca o provocare, ca o criză de vindecare, ca o oportunitate. Prin urmare, “a fi suferind” nu este o condamnare sau o evaluare morală, ci o mişcare în cadrul procesului larg al vindecării şi refacerii. Atunci când suferinţa este abordată pozitiv, în termeni încurajatori, afecţiunea are mai multe şanse să se vindece.
Oamenii sunt condamnaţi (sau se condamnă chiar ei) la căutarea unui sens, la crearea de valori şi judecăţi. Nu e suficient să ştim că avem o boală, ci avem nevoie să ştim de ce avem acea boală. “De ce eu? Ce înseamnă asta? Ce am făcut rău? Cum a fost posibil?” Cu alte cuvinte, există nevoia de a ataşa o anumită semnificaţie acestei afecţiuni. Astfel, pacientul devine dependent de societatea din care provine, de toate istoriile, valorile şi semnificaţiile în care cultura respectivă îmbracă o anumită boală. Spre deosebire de afecţiune, suferinţa este definită într-o foarte mare măsură de societatea (cultura sau subcultura) căreia îi aparţine pacientul.
Ideea este că sensul suferinţei, negativ sau pozitiv, care poate absolvi un pacient sau îl poate pune la zid, care poate susţine sau condamna, poate avea un impact enorm asupra evoluţiei bolii... Deseori, suferinţa este mult mai distructivă decât boala în sine.
Condamnaţi la căutarea unui sens, preferăm mai degrabă să fim marcaţi de o semnificaţie dăunătoare şi negativă, decât să nu avem niciuna. Şi, astfel, de câte ori ne loveşte vreo afecţiune, societatea este la îndemână cu o cantitate uriaşă de semnificaţii şi judecăţi gata făcute, cu ajutorul cărora încercăm să ne înţelegem suferinţa. Şi când societatea, de fapt, nu cunoaşte adevărata cauză a unei afecţiuni, de obicei această neştiinţă alimentează judecăţile negative despre caracterul bolnavului, a cărui afecţiune, spre ghinionul lui, se agravează.
Bolnavul nu are numai o afecţiune, ci şi o suferinţă, iar suferinţa definită de judecăţile societăţii, prea adesea se transformă într-o profeţie care se autoîmplineşte şi se autosusţine. „De ce eu? De ce sufăr?” „Pentru că ai fost rău?” „De unde ştii că am fost rău?” „Pentru că suferi!”. Cu cât cauzele medicale ale unei afecţiuni sunt înţelese mai puţin cu atât ea tinde să devină o suferinţă înconjurată de mituri şi metafore.
În fiecare zi, fiecare dintre noi face o mulţime de alegeri care vor avea impact asupra vieţilor noastre. Fiecare alegere, importantă sau nu, uşoară sau dificilă, pe care o luăm în mod individual sau colectiv, ne modifică cursul vieţii. Alegem să mergem înainte sau înapoi, la dreapta sau la stânga, să fim fericiţi sau trişti, iubitori sau plini de ură, nemulţumiţi sau fericiţi.
Alegerile pe care le facem ne afectează stările de dispoziţie şi modul în care ne vedem pe noi înşine. Ele influenţează calitatea relaţiilor noastre cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea.
Dr. Laura Monica Radu
Psihoterapeut Hipnoză clinică, relaxare şi terapie ericksoniană
Master psihoterapii cognitiv comportamentale
Asistent psihodramă
Psihooncolog
Centrul de Informare Medicală “Renaşterea”- Institutul Oncologic Bucureşti
