Corina, o adolescentă cândva perfectă, trece de vreo doi ani prin furcile caudine ale Infernului. Într-o zi, viaţa ei şi a întregii familii s-a întors cu susul în jos, fără să înţeleagă ce i se întâmplă, fără să realizeze că lumea ei a devenit ireală. În urma unei crize de furie, însoţită de mare agresivitate, când şi-a bătut cu sălbăticie părinţii şi a spart tot ce i-a ieşit în cale, a fost internată intr-o secţie de psihiatrie. Prima impresie pe care o aveai când îţi ieşea în cale era că te-ai întâlnit cu Lucifer în persoană. Frumoasă, cu o faţă de un alb ireal, cu ochii ca smaraldul, cu bucle blonde, cu un trup mlădios şi gracil, dar cu o privire diabolică, asemănătoare cu a unei pume care se pregăteşte să sară asupra prăzii. De interviu nici nu s-a putut pune problema, te privea cu un aer de superioritate care îţi oprea cuvintele pe buze, orice ai fi spus nu părea să o intereseze, făcea din când în când unele comentarii acide cu privire la condiţiile din clinică sub standardele ei de viaţă, la adresa celorlalte fete din salon care nu-i erau pe plac, despre mâncarea care este oribilă şi despre personal care nu o apreciază la justa ei valoare. Toată ziua se uita într-un punct fix şi vorbea cu personaje imaginare, devenise extrem de religioasă, spunea rugăciuni pe care le inventa spontan şi din când în când era străbătută de câte o idee, care o făcea să zâmbească, apoi devenea brusc furioasă şi agresivă. Părinţii ei, în stare de şoc, nu înţelegeau ce se întâmplă cu singurul lor copil, care până atunci fusese perfect. Când li s-a spus că suferă de Schizofrenie au refuzat să creadă, au spus că este o glumă proastă, că toţi medicii din clinică nu ştiu despre ce vorbesc. Nu au putut fi convinşi nici de cele mai ştiinţifice argumente. După două săptămâni au solicitat externarea, deşi fata nu era foarte bine, cu promisiunea că vor continua tratamentul acasă. Aşa au şi făcut o scurtă perioadă de timp, după care sfătuiţi de persoane „atotştiutoare”, au întrerupt terapia şi au mers la preot şi apoi la vraci care au găsit alte explicaţii, mult mai uşor de acceptat, cum ar fi vrăjile sau blestemele şi apoi au început ” tratamentele” corespunzătoare, trecând de la slujbe la descântece şi alte ritualuri. Cum Corina devenea tot mai agitată, după întreruperea medicaţiei, au considerat că descântecele au efect şi că „diagnosticul” vraciului este cel corect, au continuat să-şi cheltuie banii pe tot felul de leacuri empirice, care au „uşurat” în scurt timp bugetul familiei. La un an după internare, starea Corinei se înrăutăţise mult, era extrem de agresivă, spărgea totul în casă, îşi agresa părinţii la modul cel mai serios (i-a spart capul mamei), vorbea urât, era plină de ciudăţenii, bizarerii comportamentale şi ritualuri, făcea numai ce vroia şi când vroia, nu avea nici un fel de frână socială, nu avea discernământ, iar cu toate acestea părinţii ei continuau să creadă că este posedată şi nu bolnavă. Mai mult, încercau ore întregi să mă convingă şi pe mine că au dreptate, că este inutil să o îndopăm cu medicamente, că la un moment dat îşi va reveni şi va fi iar copilul dinainte. După încă o vreme s-au hotărât totuşi să încerce şi medicamentele prescrise, pe care i le strecoară, din când în când, în mâncare sau în suc, fără prea multă convingere, doar să o ajute să doarmă, deoarece în ultima vreme şi-a pierdut de tot somnul. Nu o aduc la control, spunând că nu reuşesc să o convingă şi continuă să-i facă pe plac deşi ea nu este niciodată mulţumită orice ar face. Are în continuare un comportament ieşit din comun, pe care nimeni nu reuşeşte să nu-l observe, în afară de părinţii ei pe care nimic nu-i poate convinge, că fata suferă de o boală psihică severă. Într-o zi am văzut-o din întâmplare pe stradă şi m-am cutremurat; nu mai rămăsese nimic din chipul acela diafan pe care l-am văzut cândva. Era îmbrăcată ciudat, parcă era de la circ, părul ei frumos arăta acum ca un fuior de lână încâlcită şi murdară, era machiată strident, vorbea singură, gesticula, râdea, se certa cu personaje imaginare, avea o privire rătăcită, se ducea şi se întorcea de mai multe ori pe aceeaşi rută, într-un ritual numai de ea înţeles, era grasă şi murdară, într-un cuvânt, o imagine de coşmar pe care nu vrei să o vezi de două ori în viaţă. Le-am spus părinţilor că ar fi necesară o internare de lungă durată iar ei mi-au spus că acest lucru este imposibil, deoarece Corina nici nu ar vrea să audă şi nu ar putea să o ducă cu forţa la spital. Nici un argument, nici o explicaţie, nici o ameninţare nu-i poate convinge, motiv pentru care nu am putut decât să mă declar depăşită de situaţie şi să le sugerez că ar fi bine să se gândească la un alt medic psihiatru, cu care să colaboreze pe viitor. Bineînţeles că nici acest lucru nu pare posibil deoarece nu vor să renunţe la serviciile mele iar eu voi continuă să mă simt neputincioasă.
De reţinut:
Probabil vă imaginaţi că părinţii Corinei sunt nişte oameni neinformaţi, care trăiesc undeva izolaţi, departe de civilizaţie sau de realităţile lumii din care facem parte cu toţii. Nici vorbă! Sunt amândoi intelectuali, simpatici, moderni cu care poţi discuta absolut orice, în afară de subiectul „Corina”. Sunt ancoraţi bine în realitate, au slujbe bune, o viaţă socială al cărui orizont a început să se îngusteze, rămânând doar la capriciile fetei, pe care o supraveghează cu schimbul şi par să se epuizeze atât fizic cât şi financiar în curând.
Deşi veţi fi tentaţi să credeţi că povestea este ireală şi vă veţi întreba dacă nu este doar o ficţiune, trebuie să ştiţi că părinţii Corinei nu sunt unicat pe Planetă, că mai sunt mulţi ca ei care refuză să vadă realitatea când este vorba de o tulburare psihică a copilului lor.
Mulţi părinţi când se confruntă cu un comportament deviant al copilului lor refuză să accepte realitatea şi consideră tulburarea psihică doar o „toană sau un moft copilăresc” aşteptând liniştiţi să dispară la fel cum a apărut. *Din păcate timpul nu rezolvă boala psihică severă a nimănui, el este doar marele duşman al evoluţiei acesteia; chiar dacă dă semne să se amelioreze spontan din când în când, acest fapt nu trebuie să ne bucure, deoarece nu este vorba de vindecare ci doar de „liniştea dinaintea unei alte furtuni violente „ care vine să mai împuţineze din neuroni şi să mai distrugă din personalitate.
Uneori, când este vorba de schizofrenie, nici cu cele mai performante medicamente nu reuşim să o stăpânim în totalitate, dar măcar facem tot ce este omeneşte posibil să o ameliorăm şi să-i asigurăm celui afectat o viaţă cât mai aproape de normal.
Intervenţia tardivă, întreruperea tratamentului, vârsta mică la debut sunt factori de prognostic sever. Nerespectarea sfaturilor medicale poate face irecuperabil un pacient cu toate eforturile pe care le vom face ulterior, deoarece la fiecare nou episod o parte din creier este distrusă şi nu mai poate fi recuperată.
În cazul Corinei nu trebuie să fi psihiatru să observi că are o boală psihică, dar există uneori situaţii în care fenomenele nu sunt atât de evidente. De aceea este bine ca de câte ori copilul dvs. îşi schimbă comportamentul pentru o perioadă mai lungă de o lună să solicitaţi un consult psihiatric, deoarece o intervenţie precoce vă poate scăpa de coşmarurile din viitor.
Dacă vreţi să apelaţi la preoţi, vraci, vrăjitoare sau alţi „specialişti”, este dreptul dvs. să o faceţi dar trebuie să vă informaţi în legătură cu riscurile la care vă expuneţi.
Când este vorba despre adulţi, fiecare are dreptul să-şi aleagă calea pe care o va urma, dar când este vorba despre copii, situaţia este cu totul alta; nu avem nici un drept, chiar dacă este copilul nostru, să-i luăm şansa de a avea o viaţă normală, să îi furăm viitorul, să-l supunem la chinuri inutile, doar pentru că noi avem idei fixe şi trăim încă în primitivism, refuzând să vedem realităţile vieţii.
Este valabil pentru orice problemă de sănătate, pe care din ce în ce mai mulţi o tratează cu tot felul de leacuri şi descântece, până devine incurabilă, iar apoi acuză medicii că nu au reuşit să-i salveze, sau pe Dumnezeu că nu le-a mai dat o şansă.
Iulia
In strainatate exista comisii si institutii specializate care vin si intervin in astfel de situatii. Daca un parinte nu ia decizii medicale corecte (si bineinteles dovedite stiintific ca ajuta) atunci pot intervin institutiile statului, asistenta sociala, tutelara, instantele de judecata, comisii medicale superioare si impreuna pot actiona, se poate face ceva peste refuzul nejustificat al unui parinte iresponsabil sau poate coplesit emotional de ce i se intimpla. Pina la urma trebuie sa ne gandim ca un bolnav psihic este un pericol social si costurile sociale (nu nu mai materiale, dar poate si afectarea altor persoane) ar trebui sa ne ingrijoreze pe toti. Raspunderea pt un astfel de caz depaseste simpli parinti. Cred ca astea trebuie sa fie niste reguli si la noi, ca in alte tari civilizate.
May 9, 2014, 9:59 a.m.cornelia
Oameni buni, am vrut sa merg cu fiul meu la aceasta doamna "medic psihiatru" asa cum se autointituleaza in ultimele doua propozitii din articol. Era normal sa ma interesez la cine duc copilul si ce credeti? Am aflat cu stupoare ca doamna nu este "medic psihiatru" asa cum sustine. Atunci, in ce calitate a publicat aceasta poveste?\r\nSa ne lamureasca autoarea articolului, de ce s-a dat drept medic psihiatru cand nu este? Daca saptamana viitoare ma autointitulez si eu " medic pediatru" si scriu un articol, "Saptamana medicala" mi- publica?
March 1, 2015, 11:58 a.m.