Conf. Univ. Dr. Georgiana-Ozana Tache
Mecanoterapia reprezintă un mod particular de gimnastică medicală care utilizează aparate mecanice bazate pe sistemul pârghiilor. Aceste aparate pot fi acţionate de forţa musculară a pacientului sau de o forţă exterioară (contragreutăţi, forţă aplicată de kinetoterapeut). Într-o accepţiune mai largă, clinicienii au inclus în noţiunea de mecanoterapie toate metodele care utilizează diferite instalaţii şi aparate mai simple sau mai complexe, precum instalaţiile de scripeţi, arcurile, cuştile Rocher, mesele speciale de kinetoterapie, bicicletele ergometrice.
Scripetoterapia se poate realiza prin sistemul scripete greutate sau prin cel scripete reciproc.
Sistemul scripete greutate facilitează manipularea unor greutăţi, având şi avantajul de a modifica direcţia unei forte, fără vreo schimbare a mărimii acestei forţe. Acest sistem realizează rezistenţa unei mişcări printr-o greutate aplicată la capătul unei corzi reflectate peste un scripete şi prinsă la celălalt capăt de segmentul în mişcare. Sistemul permite, prin acelaşi montaj, dar cu mişcarea efectuată în sensul opus, facilitarea acestei mişcări, până la realizarea mişcării pasive. Sistemul scripete greutate este des utilizat în special în exerciţiile kinetice ale membrelor.
Sistemul scripete reciproc permite efectuarea unor mişcări autopasive, în special ale membrului superior. Cu ajutorul membrului sănătos (care reprezintă braţul forţei), pacientul tracţionează coarda scripetelui, care este prinsă la celălalt capăt de segmentul care urmează a fi mobilizat pasiv (braţul rezistentei). Mobilizarea poate fi autopasivă simetrică (montajul realizează mişcarea ambelor membre, sănătos şi bolnav în acelaşi sens) şi autopasivă asimetrică (montajul realizează mişcările celor două membre în sensuri opuse).
Manipulările coloanei vertebrale şi ale membrelor în scop terapeutic au fost utilizate şi grupate sub forma unei metode cu tehnică şi indicaţii exacte, numită metoda osteopatică. Recent, această metodă a fost simplificată, dar i se adaugă chiropractica sau chiropraxia. În practica kinetologică, atât manipulările vertebrale cât şi cele ale articulaţiilor periferice beneficiază de tehnici de lucru bine puse la punct.
Manipularea reprezintă o mobilizare forţată care deplasează elementele unei articulaţii peste limita lor obişnuită şi voluntară de mişcare, până la limita jocului anatomic posibil, fără să depăşească această limită anatomică. Noţiunile de manipulare şi mobilizare nu sunt sinonime.
Manipularea este considerată un gest precis, care necesită un diagnostic corect, presupune lipsa durerii la execuţie şi se supune regulii mişcării contrare, având în vedere faptul că se utilizează direcţia de mobilizare în sensul opus direcţiei blocate şi dureroase.
Manipularea trebuie să fie precedată de testarea tuturor direcţiilor de mişcare ale segmentului vertebral interesat. În concordanţă cu principiile de nondoloritate şi mişcare contrată ale manipulării, nu se va manipula un segment care are toate direcţiile de mişcare blocate şi dureroase.
Specialiştii în domeniu au imaginat o schemă ca o stea cu 6 braţe, reprezentând direcţiile de mişcare ale coloanei. Se va nota gradul de limitare a mişcării sau intensitatea durerii pe fiecare direcţie de mişcare. Manipularea se va executa pe direcţiile care nu sunt notate, deoarece cele notate reprezintă contraindicaţii ale manipulării. De obicei, trebuie să existe cel puţin trei direcţii de mişcare libere, pentru ca manipularea să aibă toate şansele de reuşită.
Manipulările articulaţiilor membrelor sunt mai puţin spectaculoase şi importante în comparaţie cu cele ale rahisului. Manipularea membrelor se bazează pe ideea conform căreia mişcările care nu se pot executa activ pot fi totuşi realizate sub aspect fiziologic. Mişcările se blochează ca urmare a unor suferinţe articulare sau din cauza contracturii şi/sau retracturii musculare periarticulare. Articulaţiile interesate pot fi: interfalangienele, metacarpofalangienele, metatarsofalangienele, articulaţia pumnului, genunchii, coatele etc. Mişcările care pot fi realizate pasiv din articulaţii sunt: cele de lateralitate, de rotaţie, de alunecare anteroposterioară, de decopatare.
Tracţiunile vertebrale sau elongaţiile constau într-o tracţiune în ax a diferitelor regiuni ale coloanei vertebrale, cu scopul de a îndepărta vertebrele între ele. Studiile de specialitate au demonstrat faptul că tracţiunea exercitată cu forţe corespunzătoare, conduce la distanţări intervertebrale. În acel moment se produce vid intratisular. Tracţiunea se execută cu diferite aparate, dispozitive sau instalaţii. Ameliorările obţinute chiar la aplicarea unor forţe mai mici sunt datorate, probabil, întinderilor ţesuturilor musculotendinoase.
Tracţiunea vertebrală necesită supravegherea continuă a pacienţilor pe parcursul şedinţelor, pentru a identifica apariţia oricărui fenomen nedorit, precum paresteziile, durerile, ameţelile, senzaţia de lipotimie, hipoesteziile etc.
Hidrokinetoterapia sau hidrokinetologia reprezintă metoda executării exerciţiilor fizice/kinetice în apă. Hidrokinetoterapia parţială este utilizată aproape în exclusivitate pentru creşterea mobilităţii articulare prin mişcări pasive, pasivo-active sau active.
Utilizarea kinetoterapiei în apă este fundamentată de fenomenul de plutire a corpului sau de descărcare de greutate a corpului (principiul lui Arhimede) şi pe rezistenţa opusă de apă pe anumite direcţii de mişcare.
Avantajele acestei metode constau în: solicitarea unei forţe musculare reduse în vederea mobilizării articulare, creşterea capacităţii de relaxare musculară pentru postura ortostatică şi mers, scăderea durerii articulare prin diminuarea presiunii intraarticulare, Rezistenţa opusă mişcării poate fi reglată prin utilizarea flotoarelor.
Contact
Facebook Sef lucr. Dr. Georgiana-Ozana Tache
Blog Sef lucr. Dr. Georgiana-Ozana Tache
