Redactia Saptamana Medicala
A venit iarna, cu frig, cu ger şi încep să apară urmările nefaste pentru sănătate, printre care primul val de degerături. Citim în toată presa, că „baba Dochia” a „muşcat” deja peste tot acolo unde a dat frigul. Vin ştiri de pretutindeni despre cazuri variate de degerături: în şcoli, pe stradă, la stână, pe drumuri de ţară, sub clar de luna, în padocuri cu animale şi în adăposturile din reţelele de canalizare urbane.
Nu analizăm aici aspecte medicale legate de diferitele forme de degerături, primele măsuri şi tratamentele cele mai eficace care pot fi recomandate. Factorii responsabili au instruit şi avertizat deja populaţia privind măsurile de evitare a efectului temperaturilor scăzute, aşa cum în sezonul estival au fost mediatizate mijloacele de combatere a efectelor caniculei. Nici cauzele expunerii la degerături nu mai merită să le comentăm, sunt variate, cunoscute, dar se pare că nu pot fi eliminate: în şcoli temperatura în cancelarii şi clase nu e aceeaşi, prea multe localităţi urbane sau cartiere din mari oraşe nu au fost trase gaze, uşile unor instituţii publice nu se închid, datorită proastei administrări, nu există nici măcar un regim de închidere a şcolilor atunci când temperatura atinge valori critice şamd.
Dar, fiindcă vin sărbătorile, să ne desprindem puţin de cotidian şi să vedem mai bine cum se reflectă gerul şi degerăturile la câţiva clasici ai literaturii române. În felul acesta vom drege puţin busuiocul, credem noi, în ceea ce priveşte frigul iernii şi ne vom aduce aminte că problema cu degeratul mâinilor este veche de când lumea.
Astfel, Barbu Ştefănescu Delavrancea povesteşte în nuvela “Sorcova” despre gerurile de altădată: “... de sorcovăială, după cum se cuvenea de la moși, de la strămoși, ţi se prindea pleoapă de pleoapă, nară de nară, falcă de falcă, degera oul în găină de ger ce se pornise”.
Efectul traumatizant al degerăturilor apare în schiţa „Triumful talentului” de Ion Luca Caragiale, în care doi buni colegi de şcoală: Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu se deosebeau doar prin faptul că primul avea o caligrafie model în timp ce al doilea nu putea scrie „că-i era mâna dreaptă șubredă, fiindcă-i degeraseră degetele de mic şi n-avea băiatul nici apucătură din ochi la lucru de piguleală”.
Şi în sfârşit, în “Adio”, Mihai Eminescu ignoră total recomandările medicului privind măsurile de evitare a degerăturilor:
“De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămâi, rămâi cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. De astăzi dar tu fă ce vrei, De astăzi nu-mi mai pasă Că cea mai dulce-ntre femei Mă lasă. Căci nu mai am de obicei Ca-n zilele acele, Să mă îmbăt și de scântei Din stele, Când degerând atâtea dăți, Eu mă uitam prin ramuri Și așteptam să te arăți La geamuri”.
Vă dorim, la incheiere de an, Sărbători fericite şi o iarnă blândă!
Redacţia Săptămâna Medicală
