Dr. Georgiana Milea
Blefarita (din gr. „blepharon” = pleoapă) reprezintă inflamația marginii palpebrale, adică a porțiunii libere a pleoapei care alunecă pe suprafața ochilor și care conține genele. Blefarita este o afecțiune foarte des întâlnită la orice vârstă și este una dintre cele mai frecvente motive de prezentare în serviciile de oftalmologie. Cu toate acestea, rămâne paradoxal cea mai puțin diagnosticată, deoarece tratamentele se adresează modificărilor pe care blefarita le produce în timp și nu afecțiunii în sine. Unul dintre efectele blefaritei cronice este sindromul de ochi uscat, care poate apărea chiar și la copii.
Marginea palpebrală este împărțită anatomic în două segmente - partea anterioară la nivelul căreia se implantează cilii palpebrali (genele) și partea posterioară, în contact cu suprafața oculară, care găzduiește orificiile a numeroase glande așa-numit meibomiene ce secretă sebum. Acest sebum este esențial pentru sănătatea oculară, deoarece formează o peliculă „uleioasă” care împiedică pe de o parte evaporarea lacrimilor și pe de alta acționează ca o barieră împotriva particulelor microscopice, împiedicând atașarea lor direct de structurile anterioare ale ochiului. În funcție de partea pleoapei care este mai afectată, blefaritele pot fi de două tipuri - anterioare sau posterioare. Deseori, cele două apar în același timp.
Blefarita anterioară afectează rădăcina genelor și poate fi cauzată de paraziți de tipul acarienilor (Demodex foliculorum) care se atașează la baza acestor mici fire de păr și proliferează sub forma unor scuame foarte similare cu mătreața capilară. În urma iritației prelungite pe care o produc scuamele apare roșeața, disconfortul ocular, senzația de corp străin. Micii pacienți se pot prezenta cu simptome diferite - de la clipit des, mâncărime, la o aparentă aversiune la lumină, însă afecțiunea nu are predispoziție legată de vârstă.
Tratamentul este reprezentat de o igienă locală riguroasă cu șervețele umede sterile până la îndepărtarea completă a paraziților de la baza genelor. La copiii mai mari se pot folosi șervețele îmbibate cu o substanță extrasă din arborele de ceai, care întrerupe ciclul de viață al Demodex și care trebuie utilizată timp de o lună de zile pentru a acționa asupra acestora în toate stadiile evolutive.
Blefarita posterioară, care poate apărea în sine sau ca urmare a unei blefarite anterioare neglijate, afectează direct glandele care produc sebum. Înfundarea directă a glandelor determină apariția de orjelete („urciorul” în popor) sau chalazioane, iar secreția deficitară de sebum duce la ruperea peliculei protective pe care o creează acesta pe suprafața ochilor și la o evaporare mai rapidă a lacrimilor, implicit la o predispoziție mai mare pentru infecții oculare (conjunctivite, keratite). Deși cu un tratament bine țintit infecțiile se remit, părinții observă la ceva timp după, că ochii sunt din nou roșii, că urciorul a reapărut, sau că „bubița” de pe pleoapă nu mai este roșie, dar s-a închistat. Situații uzuale, cum ar fi privitul la ecrane sau ieșirea în exterior declanșează înroșirea ochilor și usturime, simptome tipice pentru un deficit de film lacrimal. Colirurile locale tratează doar efectul, nu și cauza acestor recrudescențe. Simptomele sunt controlate pentru o vreme, însă tratamentele locale cu antibiotice și antiinflamatoare pe termen lung au propriile efecte secundare. În cazul chalazioanelor, tratamentele locale nu au decât un rezultat parțial, gestul curativ fiind o intervenție chirurgicală care, în cazul copiilor, se realizează sub anestezie generală.
După depășirea fazei acute, trebuie adresată predispoziția. Acest tip de blefarită, specific glandelor palpebrale, se tratează mecanic, prin aplicarea de căldură locală la nivelul pleoapelor, igienă și masaj palpebral. Căldura locală „topește” conținutul glandular, curățarea secrețiilor în exces eliberează porii glandelor, iar masajul ajută la golirea acestora. Masajul și curățarea se pot realiza simultan cu șervețele umede sterile. Lunar, pentru a preveni suprainfecția se pot administra cure scurte de colir cu antibiotic. Tratamentul este însoțit de instilarea de lacrimi artificiale fără conservanți care să mențină o lubrifiere oculară satisfăcătoare până la reechilibrarea homeostaziei palpebrale, ceea ce, în funcție de caz, durează între 1-3 luni. Pentru simplificarea administrării, se pot folosi lacrimi artificiale sub formă de spray și măști perioculare cu dispozitive de autoîncălzire.
De obicei, blefaritele au o evoluție lentă, subclincă, însă la copii se pot manifesta agresiv. S-a observat că există o predispoziție de vârstă la copiii între 3-5 ani și la adolescenți, când pot dezvolta o formă de blefarită care afectează sever suprafața oculară - blefarokeratoconjunctivita (BKC) - și care apare ca urmare a expunerii la Staphylococcus aureus. Deși contactul cu acest microb se poate realiza la orice vârstă, BKC la copil este mai severă prin prisma unui răspuns imun exagerat și a rapidității cu care se poate solda cu leziuni corneene ireversibile. Pe lângă tratamentul antibiotic, igiena palpebrală și instilarea de lacrimi artificiale au un rol substanțial în rezoluția acestei afecțiuni.
O altă particularitate a blefaritelor la copii este dată de importanța unei diete echilibrate. Alimentația bogată în grăsimi (mezeluri, cașcaval) și săracă în legume și surse de acizi grași omega-3 (pește, nuci, alune) determină, printre altele, creșterea vâscozității sebumului și blocarea orificiilor glandulare de la nivelul pleoapei. Acest dezechilibru întreține predispoziția către blefarite posterioare și poate fi modificat printr-o abordare nutrițională corespunzătoare. În perioada de tratament se pot administra suplimente alimentare cu Omega-3, însă dieta echilibrată este un reflex ce trebuie învățat și menținut întreaga viață.
Înțelegerea patologiei și a cauzelor blefaritei este un pas în plus către succesul tratamentului care, de cele mai multe ori, se întinde pe mai multe luni și solicită multă răbdare și perseverență din partea părinților. Deși nu există o soluție de vindecare rapidă, depistarea semnelor incipiente la un control de rutină poate scuti de multe complicații și intervenții potențial traumatizante pentru copii.
