Rozeta Drăghici Psiholog
Suicidul ca situaţie de autoadministrare a morţii, poate fi un act raţional, de evaziune dintr-o situaţie imposibilă, inacceptabilă de boală incurabilă. Cel mai frecvent, suicidul este un comportament cu sens şi valoare patologică de autoagresivitate, făcând parte din simptomatologia unor boli psihice grave, cu evoluţie îndelungată, cum ar fi depresia.
Sinuciderea este un proces complex care include mai multe etape: de la ideație și planificare, la tentativă și, în cel mai rău caz, la suicid finalizat.
- Procesul începe la nivel cognitiv cu ideația suicidară, care uneori este comunicată verbal și/sau nonverbal. Deși gândurile suicidare reprezintă primul pas concret spre comportamentul disfuncțional, persoana poate fi încă receptivă la măsuri informativ- comunicaționale și suportive.
- De multe ori urmează faza de planificare, în care persoana analizează modul în care va proceda și se gândește la metodele letale la care ar putea apela.
- Faza de mobilizare corespunde stării de criză suicidară, moment în care persoana este pregatită să treacă la act, tentativa devenind iminentă. Criza este de obicei de scurtă durată, iar o intervenție care survine la momentul potrivit poate întârzia tentativa până în momentul în care persoana iese din starea de criză.
Îmbătrînirea înseamnă reducerea capacităţilor adaptative, apariţia multor suferinţe fizice, reducerea substanţială a trăirilor de satisfacţie şi plăcere, imposibilitatea retrăirii vieţii, deci a altei şanse. Persoanele vârstnice sunt puse mai des în situaţii sociale favorizante (pensionare, scăderea drastică a valorii lor sociale) şi prezintă frecvent condiţii psihice interne predispozante și comorbidități (accident vascular, infarct miocardic, boli renale, boli neoplazice). OMS semnalează că și persoanele în vârstă au un risc sporit și pot fi considerate o categorie vulnerabilă. Singurătatea, izolarea socială, cresc riscul de elaborare a unui plan anume pentru comiterea suicidului. Ca act finalizat sinuciderea este mai frecventă decât tentativele odată cu înaintarea în vârstă.
Probabilitatea apariției comportamentului suicidar există întotdeauna în cursul episoadelor depresive majore. Riscul suicidar este prezent la orice pacient cu depresie, fără să fie însă corelat cu severitatea depresiei, cel mai frecvent poate apărea la începutul și finalul episodului depresiv. Insomnia severă din cadrul episodului depresiv este corelată cu un risc suicidar mai crescut. Aproximativ două treimi dintre pacienții depresivi vârstnici prezintă gânduri recurente de moarte, inclusiv ideații suicidare, care nu sunt ușor de identificat, iar 10-15% comit suicid.
Factorul de risc descris cel mai frecvent este prezența în antecedente a tentativelor de suicid. Alți factori asociați cu un risc crescut de realizare a suicidului includ genul masculin, lipsa unui partener de viață sau singurătatea, prezența unor sentimente intense de lipsă a speranței, suferința cronică. Tulburarea de personalitate borderline crește semnificativ riscul de tentative suicidare.
Ideile suicidare pot fi exprimate direct sau indirect, fiind relevate de preocuparea și atitudinea față de boală (refuzul alimentației, întreruperea medicației), moarte (funeralii, cimitir). Ideația suicidară sau amenințarea de suicid reprezintă o urgență psihiatrică, nu trebuie considerată doar ca un șantaj sau banalizată.
Evaluarea riscului de suicid
Evaluarea unui individ suicidar reprezinta în fapt o evaluare a riscului lui de suicid cu scopul de a conduce rapid la încadrarea subiectului într-un grad anume de risc și să permită derularea imediată a unei intervenții individualizate care să securizeze subiectul. Din cauza naturii multifactoriale a suicidului, soluția eficientă nu poate fi decât o intervenție comunitară axată pe mai multe niveluri complementare, care să includă o combinație de măsuri care să vizeze atât nivelul individual și cât și pe cel social. O asemenea intervenție integrativă include mai multe categorii de măsuri (psihologice, medicale, comunicaționale, educative, legislative) care acționează împreună asupra principalilor factori de risc.
Riscul de suicid este cu atât mai mare cu cât se acumulează mai multe semne de alarmă și factori de risc într-un anume timp.
Factorii protectivi față de suicid
Evaluarea factorilor protectivi ai suicidului este un alt aspect al evaluării globale a riscului suicidar. Factorii protectivi sunt acei factori care reduc probabilitatea ca o amenințare suicidară să se producă. Identificarea lor se face prin evaluarea rezilienței subiectului și a capacității subiectului de a face față gândurilor și impulsurilor suicidare care pot apărea într-un moment de criză existențială. Acești factori sunt de natură să călăuzească subiectul în formularea unei speranțe, a unei viziuni prospective pozitive. Factorii protectivi pot acționa temporar sau pe durată mai lungă și prezența lor nu trebuie să conducă la minimalizarea riscului de suicid al subiectului respectiv.
Factorii protectivi interni relevanți ar fi: istoricul de răspuns de succes la stres, abilitățile pozitive de coping, spiritualitate/ religiozitate, toleranța la frustrare, optimism, prezența sentimentului de identitate și apartenență, nivel adecvat al stimei de sine. Există și factori protectivi externi față de suicid: prezența copiilor, prohibiția religioasă, responsabilitatea față de familie și comunitate, rețeaua socială bogată, posibilități recreaționale extinse, acces redus la mijloace letale, În condițiile actuale prezența factorilor protectivi externi este mult redusă la persoanele vârstnice.
Mecanismul din spatele comportamentului suicidar este de cele mai multe ori cumulativ, o serie lungă de traume și pierderi asociate cu un anumit tip de personalitate și un model de reziliență disfuncțional sau depășit de supraîncărcare, mai ales la persoana vârstnică vulnerabilă. Abordările psihoterapeutice pot fi dintre cele mai importante rezolvări ale crizei suicidare, axate pe problema curentă și trăirile negative. Reflectarea empatică ca etapă s-a dovedit a fi un mod eficient de inventariere a resurselor persoanei, cu reformulări pozitive, recunoaşterea şi accentuarea propriilor posibilităţi, legătura terapeutică suportivă fiind în sine un factor protectiv.
