Rozeta Drăghici Psiholog
Senescenţa sau îmbătrânirea este un proces biologic general care se manifestă la toate nivelurile de integrare a organismului, constituind o parte normală a dezvoltării care se desfăşoară gradual. Îmbătrânirea reprezintă un proces evolutiv inevitabil, în funcţie de timpul cronologic. Rezultatul este o pierdere progresivă a capacităţilor de adaptare a organismului la fluctuaţiile şi agresiunile mediului înconjurător.
Procesul degradării funcţionalităţii creierului determină o scădere lentă a capacităţii de adaptare a organismului, cât şi a funcţiilor de reglare.
Referitor la aspectele psihologice normale ale îmbătrânirii pot fi surprinse:
• modificări ale funcţiilor senzoriale-perceptive (senescenţa percepţiei vizuale, auditive şi a celorlalte organe de simţ);
• modificări ale funcţiilor cognitive sau intelectuale (senescenţa memoriei, atenţiei, gândirii şi a inteligenţei);
• modificări ale funcţiilor conative, adică a afectivităţii şi a voinţei (senescenţa afectivităţii, senescenţa comportamentelor instinctive, senescenţa activităţii şi a proceselor voliţionale);
• modificări ale conştiinţei şi personalităţii (senescenţa conştiinţei, senescenţa personalităţii).
Ca şi în cazul altor procese psihice, senescenţa (îmbătrânirea normală) afectivităţii este diferită de la o persoană la alta. Tulburările afectivităţii determinate de involuţia fiziologică sau de „scleroza vasculară cerebrală” sunt frecvente la vârsta înaintată. Au fost descrise ca tipuri de modificări:
• depresia psihică şi apatia determinată de o scădere a capacităţii persoanelor vârstnice de a reacţiona la excitanţi afectivi slabi, fiind vorba uneori numai de o „aparentă blazare”;
• hiperemotivitatea şi impresionabilitatea vârstnicilor (explicată prin slăbirea controlului cortical);
• labilitatea emoţională, facilitatea cu care reacţiile negative afective apar la cel mai mic motiv ajungând în unele cazuri până la „incontinenţa emoţională” sau „afectivă”;
• inerţia afectivă (inerţia emoţiilor se asociază cu labilitatea afectivă), scăderea posibilităţilor de adaptare afectivă, pierderea nuanţării emoţionale;
• tulburarea echilibrului dintre excitaţie şi reacţie (nervozitate exagerată, iritabilitate crescută, irascibilitate, reacţii explozive frecvente survenind cu uşurinţă la incitaţii insignifiante);
• predominanţa emoţiilor negative asupra celor pozitive (mai multă lipsă de plăcere decât plăcere, mai multă tristeţe decât optimism, mai multă încordare decât relaxare, mai multă irascibilitate decât calm);
• modificarea sentimentelor pozitive (spre exemplu, „tocirea” sentimentelor familiale cu creşterea egocentrismului, persoana vârstnică evitând uneori orice emoţie).
În sfera afectivităţii se observă, ca şi în aceea a motivaţiilor, modificări ce apar mai frecvent din decada a şaptea de viață. Aceste modificări constituie nucleul transformărilor suferite odată cu vârsta la nivelul personalităţii. În general trăsăturile de bază ale personalităţii din perioada adultă se păstrează, dar se amplifică uneori până la o caricaturizare a lor.
Dacă această „reaşezare” a personalităţii este regula generală, dar nu totdeauna, peste ea se pot suprapune şi dimensiuni noi:
• tendinţa la egocentrism care domină din ce în ce mai mult comportamentul,
• tendinţele conservatoare care îi fac să accepte mai greu şi chiar să respingă noul,
• tendinţele interpretative care creează un clivaj din ce în ce mai pronunţat între persoana vârstnică şi anturajul său, pe care-l priveşte ca fiind animat de intenţii ostile.
În general, emoţiile ajung la forme mai primitive, apărând şi tulburări ale unor funcţii psihice: slabă cooperare, anxietate, capricii, dependenţe de moment. Vârstnicul evită cheltuielile de energie, risipirile de afectivitate, riscurile de orice fel, chiar şi eforturile intelectuale şi fizice. El caută să beneficieze cât mai mult de perioada pe care o mai are de trăit fiind într-o criză de timp conştientizată.
Modalităţile de trăire a timpului la vârsta înaintată, variază în funcţie de starea timică şi de trăsăturile personalităţii. Timpul apare ca cel mai deosebit duşman al omului vârstnic. Persoanele vârstnice active, trăind cu teama de a nu-şi termina proiectele, au impresia accelerării timpului. Persoanele cu tendințe depresive, izolate, cu activități reduse trăiesc, dimpotrivă, un sentiment de încetinire a timpului. Lupta contra scurgerii inutile a timpului rămâne cel mai eficace mod de combatere a anxietăţii existenţiale.
Aspectul particular psihotraumatizant al statutului de vârstnic, este legat de faptul că în această perioadă a vieţii, fiecare eşec apare ca definitiv, fiecare renunţare ca irevocabilă, iar diminuarea sau încetarea unei funcţii (funcţia sexuală, de exemplu) duce cu gândul la oprirea tuturor funcţiilor, adică la sfârşitul destinului individual.
Biologia morţii este strâns legată de biologia senescenţei, senescenţa şi moartea sunt fenomene ineluctabile. Sentimentul de teamă în faţa morţii este iminent naturii umane, însă acesta poate îmbrăca diferite aspecte, în funcţie de puterea şi maturitatea personalităţii şi de o serie de aspecte socio-culturale.
Ca mijloc de apărare împotriva anxietăţii generate de teama de moarte vârstnicii sănătoşi folosesc intelectualizarea, iar cei care dezvoltă un model de îmbătrânire cu risc patogen crescut utilizează negarea. La o amplitudine redusă, teama de moarte se exprimă printr-o anxietate „aproape normală”. Anxietatea devine patologică când este „inadecvată” ducând la scăderea capacităţii de adaptare şi/ sau la dezorganizarea comportamentului.
Înaintarea în vârstă reduce contactele sociale extrafamiliale (profesionale şi culturale) şi, prin urmare, relaţiile familiale ajung să ocupe locul cel mai însemnat. Relaţiile interpersonale din familie sunt deosebit de importante pentru echilibrul psihic al persoanelor vârstnice, chiar simpla apartenenţă la un mediu familial constituie un factor pozitiv în menţinerea sănătăţii mentale.
Involuţia psihologică trebuie înţeleasă ca un proces de scădere a energiei, intensităţii, eficienţei, complexităţii, flexibilităţii şi adaptabilităţii proceselor psihice. Acest proces de involuţie psihologică este inevitabil, debutând insidios de la o vârstă cronologică destul de timpurie. Involuţia psihologică nu este generată numai de involuţia organo-fiziologică cerebrală. În determinismul ei intervin o serie de factori psihologici şi sociali, care au acţionat asupra personalităţii de-a lungul existenţei individului, pentru că „fiecare îmbătrâneşte aşa cum a trăit”.
Menţinerea respectului de sine este o necesitate majoră a acestei vârste, putând fi promovată prin:
• securitate economică, ceea ce permite persoanei respective asigurarea necesităţilor bazale ale vieţii;
• persoanele de suport, care-l protejează împotriva izolării şi-i asigură acele necesităţi vitale;
• sănătatea psihologică, care permite adaptarea matură şi funcţionarea mecanismelor de apărare;
• sănătatea fizică ce-i permite continuarea activităţii productive sau distractive.
Desigur, există destule persoane în vârstă care reuşesc să-şi conserve luciditatea şi echilibrul psihic general şi rămân active, cooperante, deschise la nou, se păstrează pe un palier de bună adaptare vreme îndelungată. Nu există oameni cu o absenţă a îmbătrânirii psihologice, se întâlnesc însă persoane care chiar la vârstele cele mai avansate păstrează o bună adaptabilitate a funcţiilor psihice.
Îmbătrânirea nu se rezumă ca un proces de deteriorare. Politica de neputinţă „Ce vreţi, asta este vârsta...” nu poate fi decât nefastă. Îmbătrânirea înseamnă de asemenea înţelepciune, experienţă, în loc de randament şi „întotdeauna maximum”. Să îți accepți îmbătrânirea şi să o pozitivezi permite să reuşeşti mai bine şi este și de datoria persoanelor în vârstă de a schimba imaginea negativă pe care societatea o poate avea despre ele!
