Atunci când este vorba despre propria persoană, exigențele foarte ridicate și perfecționismul, duc la epuizare și la insatisfacție cvasi-permanentă, pentru că ajungi să fii mereu nemulțumit, dorindu-ți și mai mult, și mai bine, și mai și…
Mai mult decât atât, toata concepția ta de sine riscă să se prăbușească bucată cu bucată, pentru că nemulțumirea și insatisfacția erodează încrederea în sine, de asemenea diminuează stima de sine, deteriorează imaginea de sine și, nu în ultimul rând, idealul de sine este perturbat și afectat. În acest fel, riști să intri într-un cerc vicios, în care, cu cât vei zăbovi mai mult, cu atât vei deveni mai puțin capabil să determini următorii pași ai propriei existențe.
Îmi doresc să înțelegeți că a cere rigoare, disciplină și a face lucrurile corect și cu integritate sunt condiții absolut necesare pentru a obține satisfacții și pentru a te putea dezvolta. Asta este însă, foarte diferit de perfecționism și exigență exagerată care presupun (aproape fără excepție) experimentarea unor trăiri de ne-bine de tipul insatisfacției, frustrării, enervării, dezamăgirii, tristeții, anxietății, rușinii, vinovației, etc. și care nicidecum nu vă vor ajuta să evoluați, ci dimpotrivă, vă vor bloca și vă vor diminua credințele că puteți să gasiți soluții pentru problemele pe care le întâmpinați.
Apoi, deseori, copiii sunt încurajați și chiar „împinși” în direcțiile perfecționismului. Atunci când îți stimulezi copilul, punându-l într-un anumit rol și gratificându-l pentru acțiunile specifice acelui rol (oricât de costisitor ar fi), ceea ce vei obține este (printre alte aspecte) convingerea că este maniera sigură de a te satisface pe tine părintele (sau persoana de referință). Așa că, vrând nevrând, se va strădui să îți fie și să îți facă pe plac, pentru a te vedea fericit.
În general, ne însușim astfel de comportamente în copilărie, atunci când nu suntem capabil să discernem și, când nici nu prea ni se permite să alegem, așa că idealul de „a fi un copil de 10” (!!) apare ca fiind unicul corect și „de succes”.
Aș avea multe de povestit în legătură cu efectele pe termen lung ale perfecționismului și ale exigenței exagerate.
Mă voi opri, însă la cele mai frecvente, la cele mai toxice și mai dificil de demontat (de restructurat și înlocuit), cu care „ne luptăm” deseori în cabinet: nevoia de control ridicată, hipervigilența și incapacitatea de relaxare, workaholism-ul, dificultățile de a întreține/menține relații de prietenie și relații de cuplu.
Gândiți-vă, vă rog, la beneficiile pe care perfecționismul le determină și veți înțelege, de ce, în pofida unor efecte negative atât de serioase, sunt încă atât de multe persoane care continuă să trăiască ghidându-și existența conform acestor repere.
Cugetați, vă rog, mai departe, ce pseudo-satifacții (măsurabile) se pot obține în această manieră și dacă este „o rețetă” pe care doriți, cu adevărat, să o experimentați dumneavoastră sau copiii dumneavoastră.