Conf. Univ. Dr. Anna Maria Herghelegiu
Pe parcursul vieţii adulte, osul suferă un proces continuu de remodelare. Osul vechi este resorbit de osteoclaste, iar osteoblastele formează un os nou, mai rezistent. Acest fenomen se petrece în locurile unde stressul mecanic este mai mare şi unde pot apare microfracturi. Stimulul iniţial ce dă semnalul de începere a unui ciclu de remodelare nu este cunoscut. În mod normal procesele de formare şi resorbţie osoasă sunt cuplate, astfel încât în procesul de remodelare nu există o pierdere netă de masă osoasă. Când această balanţă este dezechilibrată, apare pierderea de masă osoasă.
În cele mai multe boli osoase (osteoporoză, hiperparatiroidism, hipertiroidism) este crescută resorbţia osoasă în detrimentul formării de os nou, deşi poate apare o pierdere netă de masă osoasă şi în condiţiile unui turnover osos scăzut. Modificările în rata turnover-ului osos sunt determinanţi importanţi în bolile osoase şi măsurări corelate cu această rată sunt teoretic utile în evaluarea pacienţilor cu boli metabolice osoase. Iniţial, singurul mod de determinare a tumover-ului osos era histomorfometria osoasă. Această metodă este însă scumpă şi invazivă şi nu determină turnover-ul osos decât într-un singur punct al scheletului. Totuşi ea furnizează informaţii cu privire la rata statică şi în dinamică a formării şi resorbţiei osoase, precum şi procentul de os ce suferă aceste procese active.
Deşi măsurarea masei osoase (BMD) este considerată în prezent cea mai bună metodă pentru screeningul celor cu risc de osteoporoză, ea nu poate determina turnover-ul osos. Estimarea formării şi resorbţiei osoase poate fi valoroasă în special în cazurile în care se pierde rapid masă osoasă: resorbţia creşte rapid imediat după instalarea menopauzei şi precede pierderea de masă osoasă ce poate fi măsurată ulterior. Markerii resorbţiei osoase sunt deci importanţi în identificarea precoce a pacienţilor ce necesită tratament profilactic pentru a inhiba pierderea osoasă.
S-au dezvoltat o serie de tehnici ce pot estima turnover-ul osos, toate măsurând rata de formare/ degradare a matricei osoase. Se poate măsura pe de o parte activitatea enzimatică a osteoblastelor/osteoclastelor, pe de altă parte componente ale matricii osoase eliberate în circulaţie.
Studii recente au demonstrat că markerii tumoverului osos pot fi utili în determinarea ratei viitoare de pierdere osoasă şi pot furniza informaţii independente de măsurarea BMD despre riscul fracturilor. În cele mai multe studii există o corelare semnificativă între markerii osoşi şi rata pierderii de masă osoasă. Utilitatea diagnostică a unei singure determinări este mică, deoarece s-a constatat că la indivizii cu un tumover osos lent, rata pierderii osoase este între 0-10%/an. Totuşi, o persoană cu nivele crescute ale markerilor osoşi au un risc mult mai mare de a pierde mai multă masă osoasă decât o persoană cu aceste nivele în limite normale.
În osteoporoza postmenopauzală, markerii osoşi au valoare predictivă pentru rata de pierdere osoasă, riscul apariţiei fracturilor şi pot fi folosiţi pentru monitorizarea răspunsului la tratament.
Există aparate DXA cu o sursă ce generează raze X într-un singur fascicul, iar receptorul este situat pe acelaşi braţ mobil deasupra pacientului, sursa şi receptorul baleând în spirală în jurul segmentului studiat. Aparatele DXA mai noi folosesc surse de raze X cu fascicule divergente şi mai mulţi receptori amplasaţi deasupra segmentelor anatomice investigate. Avantajul acestor aparate este obţinerea unor rezultate mai rapide, < 1 min., spre deosebire de sistemele cu braţ baleabil ce necesită între 4-6 min. pentru măsurarea BMD la nivelul coloanei vertebrale.
Se consideră că BMD determinat prin DXA la nivelul coloanei vertebrale şi al şoldului are aceeaşi valoare discriminativă pentru pacienţii cu fracturi vertebrale şi identifică pacienţii cu risc de osteoporoză în mod egal. Efectuarea ambelor măsurători nu creşte valoarea predictivă pentru riscul de fractură sau osteoporoză.
Alte metode de determinare a BMD sunt computer tomografia cantitativă şi tehnici de determinare tridimensională a calităţii ţesutului osos cum sunt: micro computer tomografia, tehnici bazate pe rezonanţa magnetică nucleară, spectroscopia cu infraroşii şi nanoidentaţia.
Determinarea masei osoase este cel mai bun predictor al riscului de fractură, iar Absorbţiometria Dublă cu Raze X (DXA) este considerată metoda „de aur” pentru determinarea BMD. Avansarea tehnicilor de măsurare a BMD în practica clinică în ultimii 15 ani este similară cu impactul pe care 1-a avut sfigmomanometrul în determinarea tensiunii arteriale sau măsurarea colesterolului ca factor de risc pentru bolile cardiovasculare şi infarctul miocardic acut. Studiile epidemiologice consideră că determinarea BMD reprezintă 60-70 % din totalul factorilor de risc de fractură. Principala inconvenienţă a densitometriei simple este faptul că nu putea determina BMD la nivelul şoldului sau al coloanei vertebrale.
