Psiholog Fulop Cristina
Îţi măsori valoarea în funcţie de câte probleme ai rezolvat săptămâna asta la serviciu, eşti perfecţionist, ambiţios şi ceea ce fac alţii ţi se pare, de cele mai multe ori, nesatisfăcător?
În timpul liber, o parte din tine jinduieşte să fie înapoi, la birou? Când eşti la serviciu, uiţi de tine, neglijându-ţi nevoile şi dorinţele, şi, deseori, uiţi de cei dragi şi de promisiunile făcute lor?
Deseori, seara şi/sau în weekend, alegi să lucrezi, ignorându-ţi nevoia de odihnă sau de relaxare, pentru că oricum ştii că îţi este din ce în ce mai greu să te relaxezi, uneori simţindu-te chiar neliniştit sau deprimat dacă nu lucrezi?
Te simţi prea puţin atras de activităţile propuse de familie sau prieteni şi eviţi interacţiunile cu aceştia de cele mai multe ori, autoizolându-te?
Îţi motivezi centrarea exclusiv pe muncă, cu argumente de tipul „este etapa optimă pentru dezvoltarea mea profesională”, „proiectele în derulare reclamă prezenţa mea totală”, „am nevoie de mai mulţi bani în perioada asta”, „dacă nu sunt acolo să rezolv eu, sigur voi fi înlocuit de altcineva” şi alte asemenea idei pe care le dezvolţi până la nivel de convingeri?
Sper că te-am pus pe gânduri, pe tine cel care ai răspuns da, la aceste întrebări (sau la majoritatea dintre ele)… Să nu crezi că asta înseamnă că te numeri printre norocoşii care şi-au ales profesia potrivită şi le place ceea ce fac la serviciu. Nicidecum, eşti dependent de muncă!
Atunci când simţi plăcere sau pasiune pentru activitatea profesională, ştii şi poţi să te bucuri, în acelaşi timp şi de alte activităţi, reuşind să armonizezi toate palierele existenţei tale. În cazul dependenţei de muncă, întreaga atenţie este orientată spre un singur palier: munca. Şi chiar dacă, de obicei, workaholicul este foarte mândru de ceea ce face, pentru că rezultatele pozitive există şi de cele mai multe ori sunt cuantificabile (premieri, promovări, bani, etc.), totuşi, vorbim despre o dependenţă.
Ştim toţi, că avem nevoie de muncă pentru a ne defini contururile identităţii, că avem nevoie să simţim satisfacţii în legătură cu rezultatele pe care le obţinem, că avem nevoie de recunoaştere socială, însă, nu ignorăm faptul că dependentul de muncă se defineşte aproape exclusiv prin muncă şi prea puţin sau deloc, prin alte activităţi.
Din păcate, cu cât eşti mai dedicat muncii, tu, workaholicule, cu atât devii mai absent în viaţa ta personală, ceea ce va determina apariţia problemelor în relaţiile de familie, cuplu, dar şi în cele cu prietenii. Pe măsură ce evoluează prejudiciile create de aceste probleme, presiunea şi ne-binele rezultat, te vor împinge şi mai mult către muncă, unde ţi se pare că găseşti refugiul binemeritat şi, mai ales, gratificările (şi autogratificările) care te ajuta să te valorizezi. Iată cercul vicios, dificil „de spart”, mai ales că există în jurul tău şi oameni care îţi laudă comportamentul, admirându-te pentru „dedicarea şi conştiinciozitatea” ta.
Te rog, opreşte-te câteva minute... din muncă... şi gândeşte-te! Uită-te la dependenţa pe care o ai şi acceptă că este un dezechilibru, şi că, „fuga” înapoi în muncă nu va rezolva, ci doar va accentua problema. Consultă un psihoterapeut şi împreună cu el, caută soluţiile pentru reechilibrare.
Îţi doresc succes!
