În cele mai multe situaţii, consilierea părinţilor este o sarcină dificil de început din cauză că primul motiv de consiliere este tocmai acceptarea diagnosticului. Mulţi specialişti din domeniu (asistenţi sociali, medici, psiho-pedagogi) reclamă faptul că majoritatea familiilor cu copii cu autism care apelează la servicii sociale pentru copilul lor ar avea nevoie de consiliere tocmai pentru a accepta în primul rând diagnosticul copilului lor. Ori, tocmai aici nu poate interveni psihologul: din moment ce o persoană consideră că nu are o problemă, nimeni nu-i poate demonstra contrariul. În general, părinţii care refuză să accepte această realitate apelează la două strategii: fie neagă direct realitatea, fie o transformă.
În negarea realităţii, părintele spune: “Copilul meu nu are nici o problemă; este exact la fel ca toţi ceilalţi copii de vârsta lui.”, iar eventualele referiri la dizabilităţile copilului (ex: incapacitatea de a lega relaţii) sau particularităţile acestuia (ex: comportamentele autostimulative extreme) sunt luate fie ca erori de percepţie ale celor din jur, fie ca atacuri agresive.
În transformarea realităţii, părintele observă că este ceva diferit la copilul lui faţă de toţi ceilalţi însă este dispus să nege intensitatea simptomelor. Le consideră doar manifestări particulare ale unui copil tipic.
Din acest punct de vedere, consilierea familiei nu poate începe decât din momentul în care cel puţin unul din părinţi conştientizează şi acceptă realitatea. În acel moment poate apela la serviciile unui psiholog pentru consiliere de specialitate. Chiar şi aşa, din moment ce un singur părinte apelează la consiliere, procesul va şchiopăta din cauză că celălalt părinte, în cel mai bun caz, nu se va implica (nu are de ce, deoarece consideră că problema nu există); în cel mai rău caz, va impiedica (conştient sau inconştient) procesul de intervenţie. În unele situaţii, realitatea este atât de greu de suportat încât unul din părinţi alege să plece din familie şi aceasta se destramă.
Din consilierea familiei, au de câştigat într-o primă etapă părinţii, care au şansa să se raporteze dintr-o nouă perspectivă la afecţiunea copilului, să facă o evaluare realistă asupra situaţiei prezente şi să poată aloca resurse pentru o eventuală intervenţie. Prima şi cea mai importantă schimbare pe care o pot face părinţii este aceea de atitudine: raportatea corectă la un copil cu TSA (tulburare din spectru autist) presupune în primul rând cunoaşterea particularităţilor afecţiunii şi, în urma unei evaluări, adaptarea aşteptărilor (de părinte) la ceea ce poate face copilul în limitele afecţiunii sale. Cum părinţii nu sunt specialişti în autism (în majoritatea cazurilor), consilierea unui specialist în domeniu îi poate ajuta să înţeleagă mai bine specificul afecţiunii copilului lor; în multe situaţii, expertiza specialistului este negată din cauză că părinţii intră într-o competiţie nejustificată cu acesta de tipul “Nimeni nu cunoaşte copilul mai bine decât mine.” Aceasta situatie este dată de necunoaşterea locului şi rolului fiecăruia în viaţa şi recuperarea copilului. O dată ce aceste detalii sunt lămurite, procesul de recuperare poate începe.
În al doilea rând şi în cea mai mare măsură, din consilierea părinţilor are de câştigat copilul. O dată ce percepţia adulţilor din jur se adaptează realist la capacităţile copilului şi la specificul afecţiunii şi după ce părinţii îşi ajustează aşteptările de la copilul lor, acesta recuperează în primul rând emoţional (adecvarea contextelor duce la reducerea frustrării); ulterior, o dată cu structurarea mediului într-un mediu educativ specific pentru copiii cu autism (coordonată de specialist), copilul poate începe să înveţe şi să recupereze din achiziţiile specifice vârstei sale.
Psiholog Paul Moroşanu
Napocensis Medical Center
