Dr. Eugeniu Oleineac
Avem obligația morală de a îmbunătăți managementul durerii la copii, astfel încât generațiile viitoare să crească într-o lume în care durerea sa fie evitabilă, iar actul medical să nu fie asociat cu suferința.Continuare din numărul anterior
Să facem ca durerea să fie ÎNȚELEASĂ
Doar printr-o înțelegere științifică adecvată a fenomenului durerii se poate asigura un management corespunzător al copiilor în suferință. Studiul efectuat în cadrul Spitalului „M.S. Curie“ din București, demonstrează că: doar 56% din personalul medical intervievat (21 de medici și 32 de asistenți medicali) cunosc definiția durerii conform Asociația Internațională pentru Studiul Durerii (IASP), doar 43% dintre ei recunosc durerea ca și semn vital, doar 22% dintre aceștia cunosc palierele de analgezie recomandate de OMS, doar 24% au participat la cursuri/formări dedicate evaluării și tratamentului durerii la copil, dar e de menționat că 88% dintre cei intervievați susțin că un astfel de curs ar ameliora calitatea serviciilor pe care le prestează.
Definiția și clasificarea actuală a durerii pot părea complexe și confuze, dar înțelegerea acestora este calea unică spre schimbarea statusului quo.
„Definiția durerii revizuită de IASP în 2020: o experiență senzorială și emoțională neplăcută, asociată cu, sau asemănătoare cu cea asociată cu o leziune tisulară, veritabila sau potențială“
În primul rând, durerea este descrisă drept o experiență de natură multidimensională. Un alt aspect, termenul „asociată cu, sau asemănătoare cu cea asociată cu“ elimină obligația de auto-raportare verbală, astfel incluzând atât ființele umane verbale dar şi cele non verbale (nou născuți, sugari, copii/adulți cu deficiențe cognitive) precum şi animalele. Termenul „leziune tisulară veritabilă sau potențială“ indică faptul că descrierea rămâne legată de „durerea fizică“, care se manifestă într-o structură corporală și nu de „durerea emoțională“, care ar putea apărea după pierderea unei persoane dragi, spre exemplu.
Notele subiacente definiției durerii şi aspectele relevante din acestea pentru durerea la copii sunt următoarele:
Nota 1: Durerea este întotdeauna o experiență personală care este influențată în grade variate de factori biologici, psihologici și sociali.
Cuvântul „personal“ subliniază că experiența durerii este unică pentru fiecare individ și poate varia în funcție de factorii biologici, psihologici și sociali, evidențiind că oamenii sunt esențialmente sociali, astfel, luarea în considerare a factorilor sociali fiind esențială. Răspunsurile copiilor la durere sunt influențate de normele sociale din familiile lor și din societatea mai largă. Multe societăți și religii asiatice acceptă durerea și suferința - de exemplu, budismul învață că „Durerea este inevitabilă. Suferința este opțională“ și că „Durerea este un dar. În loc să o eviți, învață să o îmbrățișezi.“
Nota 2: Durerea și nocicepția sunt fenomene diferite. Durerea nu putea fi atribuită doar activității neuronale senzitive.
Durerea este distinctă de nocicepție. Această diferență are implicații pentru evaluarea durerii la sugari, unde răspunsurile corticale ale creierului (măsurate prin EEG) la un stimul dureros (de exemplu, puncții la nivel de calcai) indică o corelație slabă cu scorurile clinice ale durerii la sugari.
Nota 3: Conceptul de a percepe și exprima DUREREA este o experiență pe care un individ o „învață/descoperă“ pe parcursul întregii vieți.
Din studiile despre durerea la sugari, știm că contextul, în special „mediul de învățare“, în care este experimentată durerea poate influența în mod semnificativ percepția ulterioară a durerii. Spre exemplu, sunt raportate dovezi că nou-născuții de la mame afectate de diabet, care au fost expuși la multiple înțepături în călcâi în primele 24-36 de ore de viață au învățat să-și anticipeze durerea și au prezentat răspunsuri la durere mai intense în momentul puncțiilor venoase ulterioare decât sugarii născuți din mame non-diabetice. In același timp, sugarii care beneficiază de măsuri analgezice preventive precum contactul piele-pe-piele susținut sau/și administrarea glucozei în timpul procedurilor dureroase repetate, au prezentat mai puțină durere decât cei care nu beneficiază de aceste măsuri.
Nota 4: O persoană care acuză durere, trebuie crezută, fără a fi prejudecată.
Această notă are repercusiuni importante pentru copii, ale căror acuze de durere adesea nu sunt crezute sau considerate neimportante. Evaluarea durerii la copii se bazează adesea pe o combinație dintre observarea reacțiilor la proceduri dureroase, experiență medicală și percepția adultului/experiență personală. Percepția adultului poate fi puternic influențată de mărimea leziunii tisulare sau de numărul de proceduri, și pe baza acestui singur aspect, poate duce la prejudecăți despre cât de multă durere „ar trebui“ să simtă un copil în loc să se bazeze pe ceea ce indica comportamentul copilului sau acuzele acestuia.
Nota 5: Cu toate că durerea are de obicei un rol adaptativ, aceasta poate avea efecte adverse asupra funcționalității unui individ, bunăstării psihologice și sociale ale acestuia
Abordarea tridimensională a durerii este deosebit de importantă atunci când vorbim despre durerea cronică. În 1968, 2 cercetători au descris durerea cronică în termeni ai celor trei dimensiuni. Autorii au elaborat o teorie că intensitatea durerii (dimensiunea senzorial-discriminativă) și neplăcerea (dimensiunea afectiv-motivațională) nu sunt determinate pur și simplu de magnitudinea stimulului dureros, ci de activitatea cognitiva „superioară“ care poate influența percepția intensității și neplăcerii.
Nota 6: Descrierea verbală este doar una dintre dimensiunile/comportamentele posibile de a exprima durerea; dificultatea/incapacitatea de a comunica prin cuvinte nu anulează posibilitatea ca o ființă umana (sau un animal) să simtă durerea și să o exprime/acuze diferit.
Există și alți indicatori comportamentali care pot fi folosiți pentru a determina existența și severitatea durerii la cei care nu pot verbaliza experiența lor dureroasă. Această notă a clarificat că incapacitatea de a comunica nu neglijează abilitatea individului de a simți durere. Pentru sugari și copii mici, răspunsurile comportamentale asociate cu disconfortul includ grimase faciale, mișcările bruște ale corpului sau poziționări specifice ale mâinilor, pumnilor, picioarelor și a degetelor, toate acestea au fost demonstrate a fi comportamente sugestive de durere.
Continuare în numărul următor.
