Prof. Dr. Silviu Constantinoiu, Chirurgie
La început de secol XX chirurgia generală a însemnat la vremea aceea abordul oricărui organ din corp. Thoma Ionescu, marele nostru chirurg putea opera spre exemplu o tumoră de maxilar, în altă zi facea o rezecție gastrică, în alta extirpa un rinichi, iar în ziua următoare putea amputa un picior. Cu timpul, s-a constatat că rezultatele pot fi mai bune dacă se produce o specializare. De aceea, s-au desprins din chirurgia generală de-a lungul deceniilor care au urmat diferite ramuri. De exemplu: chirurgia urologică, chirurgia ortopedică, chirurgia cardiovasculară, neurochirurgia, chirurgia ORL și cervico-facială, chirurgia oftalmologică etc. Din chirurgia generală ce a mai rămas: chirurgia cavității abdominale și a peretelui abdominal, dar și de aici s-au desprins alte subramuri, cum ar fi chirurgia hepato-bilio-pancreatică, pentru care trebuie urmat un curs de competență fără de care nu se pot face rezecții hepatice sau intervenții complexe pe ficat sau pancreas. Apoi, au apărut chirurgia esofagiană și esogastrică, pe care o facem în acest Centrul de Excelență de la Spitalul ”Sfânta Maria” și la fel avem deja chirurgia colorectală, chirurgia sânului, chirurgia ginecologică-oncologică etc.
Sunt spitale în Occident în care există departamente specializate pe fiecare din aceste ramuri chirurgicale și acolo un chirurg care operează spre exemplu colon, nu operează esofag. Uneori se poate ajunge și la situații hilare. Într-un spital s-a făcut unei paciente o duodenopancreatectomie cefalică, operație foarte complexă, laparoscopică, cu durata de cam 10 ore. La sfârșitul operației, medicii au observat că pacienta avea și un chist mare de ovar, pentru care au chemat medicul ginecolog de gardă.
Au mai apărut pe parcurs niște procedee foarte interesante legate de chirurgia tiroidei și chirurgia cancerului de esofag. Am condus o teză de doctorat a unui medic din Râmnicu-Vâlcea, zonă geografică cu o patologie tiroidiană bogată. Doctorandul achiziționase cu această ocazie un aparat care avea în dotare niște senzori în sonda de intubație orotraheală. Problema dificilă în ce avea medicul de făcut, adică o tiroidectomie totală, era legată de rapoartele anatomice ale arterei tiroidiene inferioare cu nervul laringeu recurent. Este nervul care se întoarce înapoi de la vag și inervează corzile vocale. Dacă atingi acest nerv și îl secționezi se produce paralizia corzilor vocale, nu mai poți vorbi și uneori nu mai poți nici respira. De aceea, chirurgul a beneficiat de acel senzor care produce un semnal de avertizare dacă ești aproape de nervul recurent. La fel se discută azi foarte mult despre disecția recurentului pe cale mediastinală când facem limfadenectomia ganglionilor recurențiali, care e cea mai dificilă în cancerul de esofag fiindcă în chirurgia clasică, chiar dacă o faci corect, tot se lasă cu o rată de paralizie a recurenților de 1-8%, ceea ce nu e puțin.
Am expus câteva exemple în care se vede impactul noilor tehnologii și inovații care îmbunătățesc șansa de reușită a unei operații, mai ales a celor foarte complexe, sau micșorează riscul de eroare a chirurgului.
