Prof. Univ. Eugen Bratucu
Există la ora actuală un deficit de medici în anumite ramuri ale chirurgiei? Care este cauza acestuia?
Deficitul este relativ. În majoritatea centrelor universitare nu putem afirma că există o lipsă de medici, lucru valabil pentru aproape toate disciplinele chirurgicale. În restul spitalelor din România, lipsa medicilor este o realitate ce nu poate fi negată. Cauza principală ar fi salarizarea necorespunzătoare, lipsa posibilităţilor de motivare financiară şi de fidelizare a medicilor. Statutul medicilor este o altă cauză, faptul că aceştia nu-şi pot asigura venituri decente din activitatea desfăşurată în spitalele publice, determină uneori acceptarea plăţilor informale, situaţie resimţită ca degradantă de către medici. Existenţa pieţei europene a forţei de muncă, ce oferă condiţii net superioare de salarizare şi desfăşurare a activităţii, reprezintă un factor ce va continua să atragă în special tinerii specialişti, formaţi pe cheltuiala statului român. Nu în ultimul rând, modul în care este percepută şi tratată profesia medicală de către mass media şi de către public, reprezintă o altă cauză a lipsei medicilor.
Care sunt principalele dificultăţi cu care se confruntă medicul chirurg din România?
Pe de o parte este vorba de lipsurile resimţite în activitatea curentă, fie că vorbim de dotare insuficientă sau inadecvată, lipsa de medicamente sau de materiale sanitare.
Pe de altă parte, percepţia populaţiei asupra actului medical: doctorul trebuie să rezolve orice situaţie, în orice condiţii, insuccesul fiind întotdeauna imputabil medicului.
Care sunt afecţiunile cu frecvenţă mai mare, abordabile chirurgical, comparativ cu alte metode de tratament?
Există o serie întreagă de afecţiuni benigne a căror rezolvare este exclusiv chirurgicală şi nu cred că e cazul să prezentăm aici o listă. În privinţa afecţiunilor oncologice, multe dintre cele depistate într-o fază curabilă, beneficiază de tratament în principal chirurgical, fiind singurul în măsură să îndepărteze ţesutul bolnav. Trebuie înţeles însă că, în cazul bolilor oncologice, abordarea terapeutică actuală este obligatoriu multidisciplinară. În concluzie, principalele capitole de patologie rezervate tratamentului chirurgical sunt: toate afecţiunile tumorale canceroase şi noncanceroase, abdomenul acut chirurgical, traumatologia şi patologia malformaţiilor.
Consideraţi că tehnicile actuale de abordare chirurgicală, prin metode noninvazive, sunt mai eficiente decât cele clasice?
Sunt la fel de eficiente. Tehnicile minim invazive actuale realizează în principiu aceeaşi intervenţie chirurgicală ca şi operaţiile clasice, doar că abordul este mai puţin agresiv pentru pacient, deci mai uşor de suportat, ceea ce asigură o recuperare socială mai rapidă şi, de cele mai multe ori, şi avantaje estetice. Nu trebuie uitat că nu toate intervenţiile se pot desfăşura prin tehnici minim invazive şi că, pentru situaţiile complexe sau complicate, chirurgia clasică rămâne soluţia salvatoare.
Cum apreciaţi condiţia profesională a medicilor chirurgi din România în comparaţie cu a colegilor lor din Vest?
În Europa de vest, a fi medic (nu neapărat chirurg) este o onoare, percepută ca atare, atât de către medic, cât şi de populaţie. În România, din păcate, s-a ajuns în situaţia
în care un medic preferă să nu fie recunoscut cu voce tare în public, pentru a nu atrage privirile „pline de simpatie” ale celor din jur.
Pentru anumite cazuri, transplantul de organe este inevitabil. Ce mai trebuie făcut pentru ca prelevarea şi donarea de organe să devină o rutină? Ce probleme ar fi: medicale, legislative, de organizare interspitalicească? Este posibilă existenţa unei Bănci de Organe la nivel teritorial sau naţional?
Nu putem răspunde la această întrebare, întrucât transplantul de organe nu se încadrează între domeniile noastre de competenţă.
Ce consideraţi că constituie progresul chirurgical major din ultimii ani?
Progresul tehnologic nu a ocolit nici domeniul chirurgical, care a beneficiat din plin de avantajele oferite de noile metode diag-nostice şi terapeutice, dintre care ar trebui amintite, într-o ordine relativ cronologică, endoscopia diagnostică şi terapeutică (în toate domeniile în care este aplicabilă), indicaţiile chirurgicale stabilite pe baza dovezilor imagistice, achiziţiile recente din cercetarea fundamentală (medicina genetică, imunohistochimia, markerii tumorali) etc.
Consideraţi că excesele tehnice conduc la o îmbunătăţire majoră a actului chirurgical?
În orice domeniu, inclusiv în chirurgie, excesele sunt periculoase şi au potenţialul de a genera leziuni iatrogene (induse de actul medical). Considerăm că fiecare metodă are avantajele, limitele şi indicaţiile sale şi nu ar trebui să pierdem din vedere nici un moment că actorul principal este pacientul şi că toate deciziile terapeutice trebuie să fie luate în beneficiul acestuia.
Care sunt posibilităţile de acces ale pacienţilor cu mijloace materiale reduse la intervenţii chirurgicale de înaltă ţinută în unităţi medicale bine dotate şi cu specialişti de renume? Cât ar trebui să acopere din aceste costuri, asigurările de sănătate?
În prezent, în România, accesul tuturor pacienţilor asiguraţi la intervenţii chirurgicale de înaltă ţinută în unităti medicale bine dotate şi cu specialişti de renume este neîngrădit, fiind garantat de sistemul asigurărilor de sănătate obligatorii, de stat, care asigură acoperirea financiară pentru toată gama de intervenţii chirurgicale, de la apendicectomie la transplantul de organe. În măsura în care se va revizui legislaţia în domeniu, rămâne ca Parlamentul să stabilească gradul de acoperire financiară pentru intervenţiile chirurgicale de top. Trebuie realizată o corelaţie între numărul plătitorilor de asigurări de sănătate, sumele colectate şi serviciile medicale care pot fi oferite fără discriminare fiecărui asigurat în parte.
