Integrarea pacientului cu boală renală cronică într-un program de hemodializă determină modificări adaptive, fiziologice şi patologice pe termen lung, ca răspuns la un stres cronic, dar şi modificări specifice secţiei de hemodializă.
Iniţial, pacientul poate dezvolta sentimente de teamă faţă de aparat sau de metoda de tratament. Pot apărea depresia, anxietatea, comportamente de tip agresiv, instabilitatea emoţională.
Mulţi pacienţi au mari dificultăţi în acceptarea ideii că vieţile lor depind de o născocire mecanică. Pacienţii au nevoie de un timp pentru a se adapta, fiindcă adaptarea contribuie, la fel de mult ca oricare dintre factorii fiziologici, la gradul de reuşită a tratamentului. Atitudinea partenerului de viaţă joacă un rol crucial: dacă soţul/soţia, din dorinţa de a-l proteja pe pacient, îl îndepărtează de la treburi minore, de la activităţile normale într-o viaţă obişnuită, atunci pacientul nu se poate simţi pe deplin bine.
Pacientul hemodializat nu trebuie tratat ca un invalid şi nici nu trebuie să i se deplângă situaţia în mod constant (“săracul bolnav”), pentru că în acest fel i se vor accentua sentimentele negative, se va simţi exclus din familie şi societate.
Pacientul dializat nu este “legat de pat”. Pentru pacient nu există absolut niciun motiv să renunţe la orice activitate care îl face să se simtă util şi important. Pentru a avea o atitudine sănătoasă şi un scop în viaţă, revenirea la locul de muncă este o parte necesară pentru moralul bun al pacientului. Există ocupaţii mai puţin obositoare pentru pacienţi şi, având un program flexibil, pacientul îşi poate continua activitatea. În această situaţie, pacienţii sunt mai optimişti, privesc tratamentul ca pe o şansă de a avea o viaţă normală. În revista NephroCare pentru tine (distribuită în centrele Fresenius) publicăm, în fiecare număr, articole despre pacienţii Fresenius şi realizările lor profesionale, artistice sau personale, care confirmă faptul că începerea dializei nu înseamnă încetarea activităţii.
Şi pensionarii pot desfăşura diverse activităţi în gospodărie sau sociale, dat fiind faptul că îşi pot stabili singuri programul în funcţie de capacităţile proprii de rezistenţă la efort. Pacientul dializat poate participa la activităţi de grup în timpul liber, poate pleca în excursii şi vacanţe oriunde în ţară şi chiar în străinătate. Datorită unei reţele interne şi internaţionale de centre de dializă, pe care le au la dispoziţie, libertatea de mişcare nu este limitată. În alte centre de dializă, unde pacientul va merge pe durata vacanţei, va întâlni alţi oameni, va schimba idei, păreri şi informaţii, toate acestea având un efect pozitiv asupra psihicului său. Drumul de la domiciliu la centrul de dializă nu este unicul drum pe care un pacient dializat trebuie să-l cunoască. Este recomandat ca pacienţii să nu elimine din rutina zilnică mişcarea, mersul pe jos, activităţile fizice.
Pe lângă hotărârea pacientului de a trăi şi de a respecta regulile de dietă şi medicaţie, extrem de importantă este dragostea şi susţinerea familiei şi a prietenilor. Cu acestea, viaţa poate fi frumoasă. Oricine poate avea dificultăţi în lupta cu boala dacă trăieşte într-o lume nepăsătoare. Cei mai mulţi oameni conectaţi la maşina de dializă reuşesc să fie veseli, au poftă de viaţă şi multe realizări personale.
Dializa nu este o pedeapsă, este o şansă la viaţă. Bucuraţi-vă alături de familie şi de prieteni!
