51
None

Ortopedia pediatrică este o specialitate tânără

Interviu cu Conf. Dr. Vasilescu Dana, Preşedinte SOROP

Doamnă Dr. Vasilescu Dana, după mulţi ani de acivitate medicală sunteţi azi presedinte SOROP, şefa Secţiei de Ortopedie pediatrică din Spitalul Clinic de Recuperare Medicală Cluj-Napoca, aveţi activitate didactică la facultatea de medicină, participaţi la activitatea ştiinţifică a spitalului. Care credeţi că este cel mai important lucru pe care l-aţi făcut până acum pentru pentru pacienţii dumneavoastră şi mai ge-neral, pentru sistemul de sănătate în care lucraţi?

Activitatea medicală în ortopedia pediatrică cere o muncă susţinută, o continuă informare, specialitatea fiind într-o dezvoltare fără precedent; trebuie practicată cu dragoste faţă de copii având ca scop formarea unei generaţii frumoase fizic, cu cât mai puţină suferinţă.

În ortopedia pediatrică alternează perioade istorice caracterizate prin recomandări chirugicale, cu perioade ce pun accentul pe tratamente prin metode conservative. Am trăit perioada intervenţiilor chirurgicale extinse în tratamentul piciorului strâmb congenital var-equin, operând mulţi copii cu vârsta de doar câteva luni şi am avut rezultate bune. Acestei perioade chirurgicale i-a urmat tratamentul conservativ - perioada popularizării mondiale a tehnicii Ponseti. Metoda a fost preluată de departamentul nostru şi astfel am devenit unul dintre primele centre din ţară ce au aplicat-o. Rezultatele s-au dovedit net superioare funcţional metodei chirurgicale. Pentru a populariza metoda în rândul specialiştilor din ţară am organizat workshopuri, împreună cu mai tânărul meu colaborator, Şef de lucrări Dr. Dan Cosma, acesta fiind primul adept al acestei metode în ţară. Workshop-urile au fost  conduse chiar de urmaşul profesorului Ponseti, Prof Morcuende – Iowa, SUA. Au avut loc două demonstraţii: una cu noţiunile de bază, apoi după doi an, o alta pentru avansaţi. Cu această ocazie au fost prezentate metode pentru rezolvarea unor cazuri mai dificile. Ceea ce caracterizează serviciul nostru este faptul că urmărim aceşti pacienţi mai mulţi ani şi intervenim în situaţia unor recăderi, menţionate în literatura de specialitate ca fiind rare, dar posibile.

Alte patologii relativ frecvente în ortopedia pediatrică sunt inegalitatea de membre şi devierile în ax ale acestora. Sigur că ne-am orientat şi spre acestea. În afara alungirilor de membre prin intermediul consacratelor fixatoare externe, în cazul diferenţelor mici de lungime şi a devierilor în ax am aplicat metode minim invazive, epifiziodeze, cu rezultate bune, metoda fiind mult mai bine tolerată de către copii.

Ne-am preocupat de diag-nosticul şi tratamentul precoce al displaziilor de dezvoltare a şoldului, ajungând să reducem mult numărul intervenţiilor de amploare şi implicit suferinţa şi repercusiunile ulterioare, aducând astfel un mare plus în calitatea vieţii pacienţilor noştri.

Am fost aproape, încă din tinereţe, de copiii cu deficienţe neuro-motorii, operând parte din elevii fostului Cămin Şcoală Jucu, unde erau izolaţi toţi băieţii de vârstă şcolară din ţară cu dizabilitate motorie medie şi severă prin afecţiuni congenitale sau dobândite. Am fost impresionată de viaţa lor tristă, de suferinţa lor fizică şi sufletească, de lipsa de iubire şi înţelegere, de neglijenţa, dezinteresul şi imposibilitatea celor ce ar fi trebuit să-i îngrijească, să le amelioreze suferinţa şi neputinţa. Am hotărât ca atunci când voi avea ocazia, să fac tot ce voi putea să le fac copilăria şi viaţa mai frumoasă. Am început prin a ne moderniza metodele de tratament ortopedic al copiilor cu afecţiuni neurologice, având multe satisfacţii prin rezultate funcţional mai bune. Apoi, cu prima ocazie avută după decembrie 1989,  am participat la naşterea  Fundaţiei de Caritate Transilvania. Această  organizaţie de caritate, nonprofit, prin efortul mai multor binevoitori, în 1997 a donat Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj o şcoală în comuna Baciu, şcoală cu dotări şi destinată copiilor cu deficienţe neuro-musculare. Şcoala dispunea inclusiv de 2 microbuze destinate transportului copiilor spre şi dinspre şcoală. În prezent, şcoala se numeşte Şcoala Gimnazială Specială Transilvania din Baciu, se află sub administrarea Consiliului Judeţean Cluj şi a Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, fundaţia patronând şi continuând să sprijine şi în prezent şcoala. Aceasta se adresează copiilor de vârstă şcolară din zona oraşului Cluj-Napoca, diagnosticaţi cu dizabilitate motorie şi neuro-motorie severă. Şcoala acordă instruire, educaţie dar şi multe metode de recuperare, astfel încât aceşti copii cu dizabilităţi grave, la întoarcerea acasă de la şcoală să se poată bucura de prezenţa familiei.

De asemenea, sunt mândră de constituirea compartimentului de Ortopedie pediatrică, în cadrul Secţiei de Ortopedie a Spitalului Clinic de Recuperare Cluj. Astfel, în afara tratamentului chirurgical, copiii pot beneficia de tratament complex de recuperare balneo-fizio-kinetic, tratament ce contribuie la rezultate superioare funcţional.

Existenţa unui spital cu acest specific constituie un mare avantaj de care pot beneficia legal şi copiii alături de adulţi.

Care sunt mentorii pe care i-aţi avut de-a lungul carierei. Ce v-au învăţat, în ce măsură i-aţi depăşit?

Mă gândesc, de multe ori,  la cei ce m-au făcut să îndrăgesc specialitatea de chirurgie şi ortopedie pediatrică. Pe primul loc l-aş aşeza pe Prof. Al. Varna, persoană de instruire şi ţinută academică, cunoscător a mai multor limbi străine,  om care a imprimat Clinicii de Chirurgie şi Ortopedie Pediatrică o ţinută cu adevărat universitară.

Disciplina aproape militărească, punctualitatea matematică au făcut clinica să se bucure de o solicitare foarte mare. Profesorul era solicitat şi apreciat de majoritatea specialiştilor din ţară, fiind o onoare să-i fi discipol. Trebuia să citeşti mult şi să dai dovadă de potenţial profesional pentru a fi aceptat în echipa lui chirurgicală, favoare de care m-am bucurat şi eu. Urmărea cu multă atenţie formarea unei generaţii tinere de medici cu educaţie chirurgicală şi morală aleasă, medici instruiţi, persoane respectabile, harnice, corecte faţă de pacient.

Apoi gândul şi recunoştinţa mă duce spre Prof. Nicolae Motioc, om de aleasă ţinută morală, conducător care a ştiut să-şi aprecieze colegii, ceea ce a dus la formarea unui colectiv unit în Secţia de Ortopedie a Spitalului Clinic de Recuperare. L-am apreciat şi am preluat de la el ataşamentul  faţă de copilul cu dizabilitate neuro-motorie, faţă de copiii de la Căminul Şcoală Jucu pe care-i trata şi-i îngrijea cu multă atenţie. Era tare necăjit si supărat pe toţi dacă nu li se făcea corect toaleta sau dacă-i vedea că suferă! A fost un conducător foarte bun şi un om de mare dăruire sufletească pentru cei sărmani.

Pentru formarea mea, după decembrie 1989, un rol important l-a avut Mr. McNicol din Edinburgh, cu care am avut ocazia să lucrez câteva luni. A fost o perioadă rodnică pentru mine, în care am luat contact cu medici ortopezi din Scoţia, având ocazia să le văd atitudinea chirurgicală în diferite patologii frecvent întâlnite şi la noi;  să-i văd cum îşi urmăreau fiecare pacient, având răbdare să explice fiecărui aparţinător problemele pacientului. Cu această ocazie am fost uimită de biblioteca pe care o aveau la dispoziţie, în care se duceau ori de câte ori aveau vreo nedumerire. Mai aveau în clinică un laborator foto, utilizat de toţi medicii, pentru formarea de diapozitive şi întocmirea a diferite lucrări şi cărţi. Acolo am văzut că ortopezii pediatri proveneau din medicii ortopezi generali, ce ulterior se supra-specializau în ortopedie pediatrică, ortopedie spinală, artroscopie etc. Această idee poate fi aplicată şi în ţara noastră pentru formarea specialiştilor în ortopedie pediatrică.

Port un respect deosebit conducătorului lucrării mele de doctorat, Prof. Dr. Dinu Antonescu, un exemplu de moralitate şi profesionalism pentru noi toţi.

Ca preşedinte SOROP, ce aveţi prioritar în programul de activităţi al societăţii pentru perioada următoare?

Ortopedia pediatrică este la început ca specialitate, din punct de vedere istoric; există un număr relativ mic de specialişti, raportat la numărul pacienţilor. Mai sunt medicii cu specialitatea de tip francez, de chirurgie şi ortopedie pediatrică, ca şi mine, care fie s-au dedicat ortopediei pediatrice, fie le fac pe ambele: chirurgie şi ortopedie. Să le faci bine pe ambele este cam greu şi trebuie să abandonăm ideea de “bun la toate ”.

Va trebui să luptăm toţi, medici primari şi specialişti, şefi de secţii sau departamente, conducerea SOROP, pentru a ne face auziţi, că e nevoie de mai mulţi ortopezi pediatri pentru ca diagnosticul şi tratamentul bolilor ortopedice ale copilului să se facă în timp util şi corect. Atunci când într-o zi de consultaţii ai peste 30 de pacienţi, randamentul scade evident. Mai este nevoie şi de instruirea medicilor de familie şi a celor şcolari cu noutăţile din patologia noastră, problemele de diagnostic şi recomandările terapeutice.

SOROP a fost fondată în 2002 de Prof. Dr. Mihai Jianu împreună cu un colectiv de medici din Bucureşti, ca după câţiva ani, în 2008, să se înfiinţeze, tot în Bucureşti, o nouă societate: Asociaţia Română a Traumatologilor şi Ortopezilor Pediatri. Aceasta face ca în prezent, specialistii cu preocupări în ortopedia pediatrică să fie divizaţi, iar astfel, problemele noastre să se audă mai greu şi uneori diferit. Am încercat o unire a celor două societăţi, dar se pare ca n-a sosit momentul în care să ne acceptăm şi să stabilim nişte compromisuri pentru unitatea celor ce lucrează în specialitatea de ortopedie şi traumatologie în România.

Aveţi contacte şi colaborări cu societăţi medicale de profil din străinătate? Puteţi compara nivelul medicilor români de ortopedie pediatrică cu cei din ţările dezvoltate din punct de vedere al pregătirii medicale? În planul dezvoltării profesionale, există studii separate pentru ortopedie pediatrică sau se face trecerea de la specialitatea de ortoped către ortoped pediatru doar prin practică cu copiii?

Prezenţa celor două societăţi de specialişti face ca legăturile cu societăţile de specialitate din alte ţări să fie mai dificile. EPOS, societatea noastră europeană, ne impune spre colaborare unirea într-o singură societate. Membrii societăţii noastre fac parte din societatea europeană, unde au prezentat lucrări, au participat la mese rotunde şi workshopuri. Prof Franz Grill (Viena)  participă acum la congresul nostru. În această vară, cu ocazia Congresului EPOS de la Atena, în numele SOROP am depus candidatura pentru organizarea congresului european din 2016 la Cluj-Napoca, în concurenţă cu Roma; a câştigat Roma la o diferenţă de un singur vot. Participând la aceste întruniri ştiinţifice pe profil pur pediatric am putut compara atitudinile noastre cu cele din alte ţări mai informate şi mai dotate în aparatură medicală. Sunt patologii în care atitudinea noastră este identică, dar sunt şi alte boli pe care încă nu le putem aborda din diferite motive tehnico-medicale şi datorită întârzierii în popularizarea noilor tehnici.  Dotarea în diferitele spitale este extem de diferită şi trebuie să specific că interesul pentru dotarea serviciilor unde se tratează copii este inferioară celor unde se tratează adulţi. În ortopedia pediatrică este esenţial ca tratamentul să fie efectuat în timp util, pentru rezultate optime şi prevenirea cronicizării bolilor şi/sau apariţia complicaţiilor. Tratarea copilului are ca şi caracteristică, în afara fragilităţii lor, un organism în creştere, care-şi modifică conformaţia. Aşadar, un copil nu poate fi considerat un adult mic. După desfiinţarea facultăţilor de Pediatrie s-a constatat o scădere a interesului pentru perfecţionări în specialităţile pediatrice, considerate specialităţi mai dificile, mai riscante. Aceasta poate fi una dintre explicaţiile pentru mortalitatea infantilă mare în România.

Cum apreciaţi nivelul de dotare şi înzestrare al secţiilor de ortopedie din România, în contextul în care tehnologiile noi pun la dispoziţia medicinii de azi aparatură, instrumentar şi materiale mereu mai performante? Noi, în România, ţinem pasul cu acestea?

Aminteam de diferenţele de dotare din diferitele servicii; dotarea depinde în afară de specializarea personalului medical, de posibilităţile economice ale regiunii, de managementul spitalului respectiv, de patologia întâlnită în zona respectivă. Personal, deci o părere proprie, nu cred că este economic şi nici ca performanţă posibil, ca toate serviciile să fie dotate la fel. Pentru patologii mai rare sau care necesită logistică şi pregătire specială, cred că este bine să se formeze centre naţionale. În aceste centre să se asigure şi formarea de tineri specialişti. Tehnicile, aparatura, materialele se modifică într-un ritm extrem de rapid, dotarea la zi fiind extrem de costisitoare.

Având în vedere că reuşitele în specialitatea OTP sunt uneori influenţate şi de colaborarea cu colegi din alte specialităţi medicale vor fi prezenţi la Congresul din 2-4 octombrie medici şi din alte specialităţi?

Într-adevăr colaborarea cu alte specialităţi este absolut obligatorie; aşa se formează o echipă lărgită în fiecare departament. Ei ne ajută în diagnostic, în tratamentul pacienţilor, în etapa anterioară tratamentului ortopedic, în timpul sau după acesta.  Astfel, am considerat util să-i invităm pe colegii noştri cu lucrări din sfera: Anesteziei, Neurochirurgiei, Recuperării fizice şi Radiologiei.

Puteţi să faceţi o scurtă trecere în revistă, o sinteză asupra posibilităţilor de tratament şi cu ce rezultate pentru patologiile din sfera ortopediei pediatrice, prin prizma progreselor înregistrate în ultimele decenii ? 

Am răspuns la această întrebare, parţial. Sunt câteva operaţii care în ultima perioadă se efectuează mai frecvent – de exemplu devierile de coloană – scolioza.

Implanturile pentru aceste operaţii sunt extrem de scumpe; au apărut diferite organizaţii care suportă parţial aceste implanturi. Ce consider eu important este posibilitatea de a efectua aceste operaţii complicate în ţară, de către chirurgi deosebit de competenţi.

Este suficient de dezvoltată în România infrastructura pe specialitatea Ortopedie Traumatologie Pediatrică (şi în primul rând, sunt suficienţi medici în această specialitate)? Ce trebuie rezolvat în ambulatoriu şi ce e bine sa fie tratat în secţii cu paturi în regim continuu?

În tratamentul patologiei ortopedice pediatrice ne preocupă mult ca micii noştri pacienţi să nu fie despărţiţi de părinţi mult timp, să sufere cât mai puţin şi să  deţinem tehnicile care dau cele mai bune rezultate. O bună parte din patologia pediatrică poate fi tratată în ambulator, dar cu controale frecvente, iar printr-o planificare corectă a internărilor, în funcţie de posibilităţile tehnice, putem reduce perioada de internare. Această perioadă de internare este variabilă în funcţie de mai mulţi factori: patologia tratată, posibilităţile de urmărire la domiciliu a tratamentului şi a evoluţiei postoperatorii, de condiţiile sociale, de educaţia medicală a familiei etc.

Consideraţi că stilul şi condiţiile de viaţă actuale (ale mamei şi ale copilului) produc în vreun fel « mutaţii » în ceea ce priveşte cazuistica, prevalenţa unor anume boli din sfera OTP?  S-au exacerbat cumva anumite boli osoase la copii în ultimele decenii ?

Trebuie să recunosc, că în prezent, majoritatea copiilor sunt mult mai urmăriţi în perioada de creştere; explicându-se astfel, de exemplu, apariţia unui număr mare de devieri de coloană. În acelaşi timp, aş aminti şi de creşterea numărului de tumori benigne şi mai ales maligne osoase, care încă ridica grele probleme terapeutice, la noi. E nevoie de formarea unor echipe de chirurgi, oncologi, ortopezi, specializate în această patologie, alături de dotări tehnice şi implanturi complexe şi care necesită echipamente speciale. Merită sa ne gândim la formarea acestor echipe, într-un viitor cât mai apropiat.

Ce se poate face în plan profilactic? Există ghiduri şi proceduri de control obligatorii pentru depistarea precoce a malformaţiilor congenitale sau a riscului problemelor osoase le copii? Există programe naţionale care să acopere financiar nevoile?

La ora actuală exista posibilitatea unor diagnostice genetice prenatale, posibilitatea de a urmării sarcina prin metode moderne, accesul la o educaţie sanitară bunã, aspecte ce trebuie promovate în rândul tinerilor. Este foarte important ca aceste acţiuni medicale să se dezvolte pentru prevenirea şi tratamentul precoce a acestor patologii.

Ca şi program naţional în ortopedia pediatrică este activ Programul de depistare şi tratament a scoliozei, prin intermediul căruia mai pot fi finanţate câteva implanturi.

Ce diferenţe vedeţi între procedurile de tratament ortopedic la adulţi faţă de copii? Un copil nu este doar un adult în miniatură şi bănuiesc că lucrurile sunt mai complicate. Din fericire, satisfacţia tratamentului la copil este mai mare atunci când acestuia i se redă sănătatea de care se va bucura toată viaţa.  Vitalitatea copilului îi dă acestuia mai multe şanse de vindecare?

Copilul reacţionează mult mai rapid în tratamentul pe care-l instituim; lui îi lipseşte suma de boli asociate sau tara organismului legată de vârstă. În acelaşi timp trebuie să reţinem modificarea organismului şi implicit a scheletului odată cu creşterea, putând să apară modificări post terapie până la încheierea creşterii, uneori chiar şi după. Parte din pacienţii noştri devin pacienţii ortopezilor adulţi, motiv pentru care am organizat acest congres împreună cu Congresul ortopezilor de adulţi şi chiar o masă rotundă comună pe o patologie pediatrică – displazia de şold; aceasta necesită, de multe ori, tratament la vârsta adultă, iar unele din operaţiile efectuate de noi pot îngreuna operaţiile ulterioare, de exemplu protezarea şoldului. De aceia este important sã avem o colaborare între noi spre binele pacienţilor noştri.

Comentarii


Polenciuc

Multumim ca a-ti existat si pentru noi,un fost elev de la Caminul Scoala Nr.9, jud.Cluj

May 10, 2015, 7 a.m.
4
0

SIMONA MANOLACHI

Cum pot lua legatura cu dna doctor Vasilescu.... va multumesc

April 18, 2016, 1:36 p.m.
0
0

daria

Buna ziua, am o fetita 11 ani diagnosticata cu scolioza dorsolombara dextro concava de 10 grade spre stg. , as dori sa imi spuneti daca ea face dansuri sportive de performanta poate sa agraveze sitiatia ? ar trebui sa o opresc desi dansurile sun viata ei? nu am alt tratament decat intinderi la bara. NU STIU CE SA FAC ALTI MEDICI IMI SPUN SA CONTINUI CU DANSURILE SI ALTI NU. VA ROG SA MA AJUTATI SA IAU O DECIZIE CORECTA. VA MULTUMESC MULT

Feb. 26, 2018, 7:11 a.m.
0
0
Pentru a putea preveni atacurile de securitate de tip spam, avem nevoie să stocăm datele pe care le-ați introdus și ip-ul dumneavoastră în baza de date. Aceste date nu vor fi folosite în alte scopuri decat prevenirea atacurilor. Sunteți de acord să stocăm aceste date ?
Notă : Comentariile pot fi adăugate doar în cazul în care v-ați dat acordul pentru stocarea datelor

Introduceti textul din imagine
captcha