Luxaţia congenitală de şold ocupă un loc de primă importanţă între malformaţiile membrelor, atât prin frecvenţa cu care se întâlneşte, cât şi, mai ales, prin infirmitatea gravă pe care o poate produce atunci când nu este depistată şi tratată precoce, la vârsta adultă rezultând coxartroză.
Definirea displaziei de şold
Luxaţia reprezintă modificarea raporturilor obişnuite dintre elementele osoase care formează articulaţia şoldului (capul femural părăseşte în totalitate sau în parte cavitatea cotiloidă).
Afecţiunea se evidenţiază la sugar sau la copilul care a început să meargă, iar atunci când apare din momentul naşterii este mai degrabă vorba de o malformaţie congenitală survenită cel mai probabil în a patra luna de viaţă intrauterină.
Importanţa problemei
Displazia luxantă a fost raportată cu o frecvenţă de 1 la 1000 de naşteri, fiind afectat în special genul feminin. Datorită acestei frecvenţe mari, în alte ţări, ecografia este folosită ca metodă de screening pentru toţi nou-născuţii, fiind acompaniată de avantajele explorării ecografice, în comparaţie cu alte metode diagnostice; este nedureroasă, neinvazivă, sigură şi poate fi repetată ori de câte ori este nevoie, fără să afecteze în vreun fel stare de sănătate a copilului de orice vârstă. Două treimi din şoldurile displazice evoluează spontan spre vindecare, dar există şi o treime care, în lipsa unui diagnostic şi terapii precoce va evolua spre luxaţie.
Factori ce predispun la această afecţiune
Între condiţiile favorizante pentru producerea luxaţiei, cele mai importante din punct de vedere practic sunt:
• La nou-născut: trecerea bruscă din poziţie de flexie, pe care membrele inferioare o aveau în uter, la poziţia de extensie accentuată mai ales de clasicul înfăşat al copilului.
• Mai târziu se adaugă poziţia verticală şi mersul.
Rolul diagnosticării precoce
În cazul displaziei luxante de şold, obiectivul principal îl reprezintă diagnosticarea cât mai precoce, deoarece este o afecţiune invalidantă, care, dacă este netratată, are o evoluţie nefastă. Tratamentul, cu cât este aplicat mai devreme, într-un stadiu incipient de displazie, cu atât este:
Mai eficient (duce în majoritatea cazurilor la o recuperare totală);
Mai puţin traumatizant, mai conservator (în perioada de luxaţie constituită, nediagnosticată şi netratată precoce, lasă o serie de sechele pentru tot restul vieţii).
Toate aceste constatări converg spre o singură idee, şi anume necesitatea şi importanţa unei depistări precoce a acestei afecţiuni şi instituirea tratamentului, cât mai rapid, pentru recuperarea integrală a şoldului. Dr. Adrian Cursaru, medic primar ortopedie traumatologie
