Conf. Univ. Dr. Diana Loreta Păun
Stressul este definit ca o ameninţare a homeostaziei organismului, ca un răspuns nespecific al acestuia la o varietate de stimuli percepuţi ca un pericol pentru constanţa mediului intern sau pentru adaptarea la mediul extern. Ca atare, supravieţuirea organismului uman este rezultatul unui echilibru dinamic care se menține chiar dacă asupra sa acționează diverși factori extrinseci sau intrinseci, cunoscuți sub numele de agenți stressori. În răspunsul la stress sunt implicate prioritar trei sisteme: sistemul nervos, sistemul endocrin și sistemul imun. Depășirea mecanismelor fiziologice de adaptare la stress provoacă patologii importante, de la afecțiuni psihice și endocrine la boli autoimune.
Reacţia comportamentală care însoțește stressul, prezentă la orice organism, este individualizată iar intensitatea manifestărilor sale poate să nu fie paralelă cu intensitatea reacţiilor endocrine care caracterizează stessul.
Expunerea la stress declanșează reacții comportamentale și descărcarea acestor hormoni de stress, cu consecințe diferite în funcție de intensitatea agentului stresor și de adaptabilitatea fiecărui organism în parte. Ţintele efectorilor endocrini mobilizaţi în condiţii de stress sunt: creierul, tiroida şi axa reproductivă, creşterea, metabolismele, sistemul imun, tractul gastrointestinal şi sistemul cardiovascular și respirator.
Catecolaminele (epinefrina, norepinefrina și dopamina)
Catecolaminele sunt neurohormoni și neurotransmițători care se află depozitați în vezicule și se eliberează sub influența influxului nervos. Acționând asupra receptorilor specifici de la nivelul diverselor structuri, catecolaminele induc o serie întreagă de efecte globale care susțin reacția organismului în stress, cum ar fi: creșterea perfuziei miocardice, cerebrale, a mușchilor striați, stimularea cordului (prin creșterea forței de contracție, a frecvenței cardiace, a conducerii intracardiace), furnizarea de substrat energogenetic prin stimularea gluconeogenezei si glicogenolizei hepatice și lipolizei adipocitare, bronhodilatație, dar și încetinirea tranzitului intestinal, scăderea diurezei.
Cortizolul
Acesta este un hormon de stress, fiind principalul glucocorticoid secretat de zona fasciculată a glandei corticosuprarenale și asigură adaptarea organismului la stressuri susținute, de lungă durată. În stress, secreția de cortizol a corticosuprarenalei crește de peste zece ori. Un alt mecanism important de reglare al secreției de glucocorticoizi este prin bioritm. Astfel, bioritmul circadian al cortizolului explică un nivel plasmatic maxim în cursul dimineții, la ora 8, urmat de o scădere a secreției după amiaza, seara valoarea cortizolului plasmatic fiind prăbușită. Peste noapte, secreția de cortizolul începe să crească, cu atingerea unui maxim în următoarea dimineață. Acest bioritm circadian al secreției cortizolice, care se instalează timpuriu în copilărie, se păstrează pe tot parcursul vieții, fiind pierdut în sindromul Cushing.
Cortizolul are o seamă de efecte metabolice și nu numai, care explică eficiența sa în cursul adaptării la stress: efect hiperglicemiant (crește gluconeogeneza și absorbția intestinală a glucozei, scade utilizarea periferică a glucozei), efect lipolitic direct și prin facilitarea acțiunii catecolaminelor și a hormonului de creștere; în plus, cortizolul crește catabolismul proteinelor musculare dar la nivel hepatic crește sinteza proteică, stimulează eritropoeza, crește nivelul tensiunii arteriale, controlează secreția de catecolamine în medulosprarenală, are efecte asupra sistemului nervos central (dozele moderate produc stare de bine, euforie, în timp ce dozele mari induc depresie).
Hormonul de creștere (GH – growth hormone)
Este un hormon secretat de adenohipofiză. Deși rolul său principal este în creșterea și dezvoltarea organismului, hormonul de creștere are și importante efecte metabolice, fiind un anabolizant proteic (stimulează captarea aminoacizilor în celulă și sinteza de proteine), un hormon lipolitic (induce mobilizarea grăsimilor ca sursă de energie, acțiune pentru care necesită prezența catecolaminelor) și un hormon hiperglicemiant (induce gluconeogeneză, scăderea utilizării periferice a glucozei, creșterea insulinorezistenței).
Răspunsul hormonal adecvat la stress este crucial pentru starea de bine a organismului pe când un răspuns inadecvat la stress poate afecta creşterea, masa corporală şi poate genera o serie de boli endocrine, metabolice, autoimune, alergice şi psihice.
Multe dintre bolile societății moderne se produc ca urmare a unei reacții endocrine neadecvate în condițiile expunerii la stress prelungit. Se descriu în principiu două mecanisme neuroendocrine principale prin care stressul poate determina boli. Primul mecanism se referă la persistența sau exagerarea reacțiilor endocrine la stress, mecanism care va induce risc crescut de boli cardiovasculare și hipertensiune arterială după expunerea la stress cronic dar și afecțiuni endocrine de tipul amenoreei psihogene, disfuncției erectile masculine sau a sindromului bolii eutiroidiene.
Cel de-al doilea mecanism se referă la exagerarea reacțiilor de evitare ale stressului cronic și acționează prin inducerea unei stări de disprotecție sau falsă protecție. Reacţiile de disprotecţie reprezintă răspunsurile de evitare a stressului cronic, caracterizate prin scăderea producției hormonale sub nivelul bazal în cazul glandelor endocrine care au răspuns inițial la stress prin hipersecreție hormonală; se asociază modificări ale ritmurilor endocrine circadiene. Scăderea producției hormonale a axei vitale (axa hipotalamo-hipofizo-adrenală) și modificarea bioritmului circadian al cortizolului vor induce o alterare de adaptare la mediu și apariția de sindroame patologice.
Exemplul tipic de sindrom indus de reacțiile endocrine de disprotecție este ceea ce astăzi este cunoscut sub numele de sindromul oboselii cronice sau sindromul burnout și care are ca substrat un hipocorticism secundar (insuficiență adrenală secundară), caracterizat prin rezerve funcționale normale la testele de stimulare adrenală și hipofizară, dar cu valori bazale scăzute ale cortizolului plasmatic și liber urinar; hipocorticismul cronic se manifestă clinic prin astenie fizică și psihică, fatigabilitate și scăderea capacității de muncă și de concentrare.
În concluzie, putem spune că stressul cronic induce reacții neuroendocrine, care au rol de adaptare dar dacă aceste mecanisme adaptative sunt depășite pot apărea boli endocrine sau boli sistemice, fie prin amplificarea reacției endocrine de adaptare la stress, fie prin apariția unei pseudoadaptări sub forma unei reacții de disprotecție.
Bibliografie:
- Coculescu M. Neuroendocrinologie Clinică. Editura Științifică și Enciclopedică, 1986
- Dumitrache C. Endocrinologie Clinică. Editura Național, 2012
- Poiană C. Adrenala. Editura Ars Docendi, 2013
- Poiană C, Fica S. Endocrinologie pentru studenți și rezidenți. Editura Universitară Carol Davila București, 2015
