Într-o zi, în jurul prânzului, când agitaţia de la uşa cabinetului se mai potolise, se aude deodată zarvă mare pe coridor, de parcă ar urma să se întâmple o catastrofă. Paşi mici şi repezi se aud venind din capătul holului, cât mai aproape de uşa mea. Până să înţeleg fenomenul, uşa se deschide cu zgomot, se trânteşte de perete şi în cabinet intră Alex, „copilul atomic”.
Transpirat tot, cu bretonul lui blond şi creţ lipit de fruntea lată şi plină de mici picături de apă, cu ochii de un verde ireal care mă privesc complice, suflând de parcă ar veni de la maraton. Vine de la grădiniţă, ar trebui să fie obosit, dar nici vorbă de aşa ceva. Mă gândesc cu îngrijorare la educatoare lui, dacă o mai ţin picioarele să ajungă până acasă.
Alex are în jur de cinci ani, este slab ca o răgace, dar cu o energie pe care o invidiez de fiecare dată. Până să mă dezmeticesc, ia la scotocit toate sertarele, să vadă dacă a apărut ceva nou, de la ultima lui vizită şi cum nu găseşte nimic interesant, se repede pe birou, ia parafa şi în mai puţin de treizeci de secunde ştampilează fiecare foaie de pe masă de mai multe ori. Reuşesc uşor să recuperez ștampila întinzându-i, la schimb o bomboană , dar deşi îi cunosc de mult agilitatea, nu anticipez că telefonul meu de pe masă va fi următoarea lui cucerire. Începe rapid să cerceteze meniul cu o dexteritate pe care mi-o doresc de mult şi urmează apoi strategia mea de recuperare a mobilului.
Toată povestea nu durează de mai mult de două-trei minute, timp în care reuşeşte şi mama băiatului să ajungă la noi. O femeie blândă, trecută de prima tinereţe, cu o răbdare greu de înţeles, care se prăbuşeşte pe scaun epuizată şi începe să-şi ceară scuze pentru comportamentul copilului. „Nu ştiu cum să mai procedez, parcă este motorizat, nu mai pot ţine pasul cu el, era să-l calce o maşină deoarece s-a smuls din mâna mea la trecerea de pietoni şi până să-mi dau seama era deja pe partea cealaltă a drumului.
Simt că mi-am pierdut răbdarea şi energia, nu mai pot dormi noaptea, iar când face câte o trăsnaie mai mare, izbucnesc în plâns fără să mă mai pot stăpâni”. Auzind că îl critică, Alex se repede la ea şi începe să o lovească cu pumnii, să se strâmbe ameninţător, să se tăvălească pe jos. „Aşa face şi în oraş, spune mama, se uită lumea la noi ca la circ si toţi mă acuză că nu l-am educat cum trebuie. Oricum, orice l-aş învăţa trece prin urechile lui fără să audă. Cât este ziua de mare nu-i stau picioarele, nu are răbdare să stea la masă, se ridică de nenumărate ori să se uite pe geam, să vadă ce este la televizor, trebuie să alerg cu mâncarea după el prin casă şi nici în timpul somnului nu este liniştit”.Reuşesc să îi distrag atenţia cu nişte jucării, să pot să-i scriu în linişte reţeta, mă lămuresc despre evoluţia lui de la ultima vizită, aflu că nu s-a îmbunătăţit mare lucru şi îi cresc doza de medicamente. Pleacă cu multe rugăminţi, din partea mamei, cu promisiunea că va primi o jucărie şi nici nu am timp să mă bucur prea mult de liniştea instalată după plecarea lui, deoarece uşa se deschide din nou la fel ca prima dată şi intră acelaşi Alex, care îşi uitase umbrela. Îmi sare în braţe, mă pupă cu zgomot pe obraz şi o ia la fugă pe hol lăsând privitorii cu gura căscată.
Aţi fi tentaţi să credeţi că Alex este un copil obraznic, răsfăţat sau prost crescut. Nici vorbă! Este doar un copil cu ADHD (Tulburare Hiperchinetică cu Deficit de Atenţie), care are ca semne principale: foarte multă energie (hiperactivitate), imposibilitatea de a se concentra (deficit atenţional), imposibilitatea de a-şi stăpâni pornirile (impulsivitate).
Dacă povestea prezentată vi se pare amuzantă este foarte bine, asta a fost şi intenţia mea, de a da o tentă umoristică unei probleme care nu ar trebui privită astfel. În realitate un astfel de copil este greu de tolerat în toate mediile sociale, care vor avea mereu tendinţa de a-l exclude.
Familiile în care există un copil cu ADHD sunt în mare dificultate , mai ales la vârsta începerii şcolii. Dacă până pe la 3-4 ani hiperactivitatea copilului poate fi considerată fiziologică, odată cu includerea în colectivitate lucrurile încep să se complice.
ADHD este o tulburare tot mai frecvent întâlnită la copii, în ultimii ani, fără legătură cu educaţia pe care o primeşte copilul, ci cu” bagajul” de gene moştenite de la părinţi sau bunici. Este drept că educaţia lor este mult mai importantă decât la cei care nu suferă de această problemă de sănătate mentală, în sensul că un copil cu ADHD poate evolua normal, dacă este tratat de mic şi crescut într-un mediu familial sănătos, protectiv, armonios sau poate ajunge un delincvent, dacă este, netratat şi crescut într-un mediu conflictual, dezinteresat şi nestimulativ.
Performanţele lor şcolare sunt mult sub posibilităţi datorită concentrării deficitare, a nerăbdării şi a plictiselii. Categoria cu mare deficit de atenţie este etichetată chiar ca şi retard mintal, sau li se reproşează că sunt visători, că nu-şi dau interesul suficient, că sunt prea lenţi etc.
Tratamentul cu medicamente este absolut obligatoriu, deoarece este dovedit ştiinţific faptul că această tulburare are un substrat neurobiologic, iar metodele moderne de investigaţie au arătat că, în creierul copiilor afectaţi, există un deficit de substanţe chimice (neurotransmiţători) şi anumite circuite nu funcţionează corect.
Terapia comportamentală este şi ea de mare ajutor, alături de medicaţie, dar nu poate rezolva singură problema. Este bine de reţinut acest aspect, în special de cei care se tem de medicamente.
Părinţii trebuie să fie instruiţi şi înţelegători, să ştie că micuţii lor nu doresc să fie răi, să-i supere, că bătaia nu are nici un rost, că toate criticile nesfârşite nu fac decât să le scadă stima de sine (greu de refăcut ulterior), că procedura de tip „recompensă - pedeapsă” trebuie corect aplicată.
Recompensarea se va face la sfârşitul zilei în care copilul a avut un comportament adecvat (nu înainte!), iar pedeapsa se referă numai la anularea plăcerilor (pe termen scurt), nicidecum la bătaie, cicăleală, ameninţări.
La şcoală copilul hiperkinetic nu se poate concentra, nu poate sta aşezat în bancă în timpul orelor, se fâţâie, este distras de orice stimul din afară, îi deranjează pe ceilalţi, vorbeşte excesiv, răspunde înainte ca întrebarea să fie terminată, în pauze aleargă, se caţără, este zgomotos, îi agresează pe colegii care nu au răbdare să de joace cu el, este permanent pus pe şotii. Lecţiile pentru acasă sunt un coşmar, pentru el şi pentru familie, durează ore întregi şi tot nu pot fi terminate la timp.
Partea pozitivă la astfel de patologie este ca la copii cu ADHD „cum le merg picioarele, la fel le merge şi mintea” (din păcate mai mult la trăsnăi), iar partea negativă este că ajung mult prea târziu la psihiatru, pierzându-se timp preţios aşteptând să crească copilul şi să se cuminţească, sau după ce a devenit la şcoală „oaia neagră” şi nu va mai putea scăpa de această „etichetă”
Sunt candidaţii ideali la scăderea mediei la purtare, la exmatriculări,la transferul la altă şcoală; atât cadrele didactice cât şi părinţii celorlalţi copii fac presiuni asupra familiei acestora pentru a fi mutaţi în şcolile speciale.
Domnul Goe din schiţa lui Caragiale este un exemplu de copil cu ADHD crescut într-un mediu hiperprotectiv, permisiv, fără nici un fel de reguli şi cu o familie care îi încurajează comportamentul inadecvat. Singura parte pozitivă este că „marinerul” stă foarte bine cu stima de sine, situaţie foarte rar întâlnită printre hiperchinetici care sunt veşnic certaţi şi marginalizaţi. Faptul că acest personaj celebru a existat, în urmă cu câteva decenii, ne demonstrează ca ADHD nu este o „invenţie” a societăţii moderne, mediatizată cu scopul de a umple buzunarele companiilor farmaceutice. Tulburarea este descrisă de cel puţin un secol dar, copiii respectivi erau încadraţi în altă patologie. Numărul mare de cazuri din ultimii 20 de ani se datorează conştientizării fenomenului, mediatizării şi metodelor superioare de investigaţii.
