Este tulburător să descoperi câtă suferinţă se ascunde în ochii unei persoane cu probleme de greutate. De nenumarate ori se întamplă să izbucnească în plâns în timpul consultaţiilor pacienţi de toate vârstele copii, adolescenţi, adulţi, femei dar şi bărbaţi.
Odată cu creşterea prevalentei obezităţii se naşte discriminarea pe baza greutăţii sau a formei corporale. Tindem să judecam o persoană cu probleme de greutate din primul moment în care o vedem: „N-are voinţa, este ignorantă, nu se vede in oglindă?, este leneşă”. Atribuim în mod direct persoanei respective vina de a fi obeză, fară a-i acorda nici o clipa prezumţia nevinovăţei.
Stigmatizarea din cauza greutăţii corporale apare în toate formele: verbal - insulte, ridiculizări, tachinări directe sau indirecte, fizic – atingeri, ciupituri, sau mult mai subtil – scaune prea mici in locuri publice, magazine care nu au haine pe masură, sau, si mai grav, cabinete/clinici medicale care nu au echipamente corespunzatoare.
Fenomenul apare în şcoli, de la vârste foarte fragede, apare la locul de muncă (discriminarea apare direct de la angajare, sau sunt studii care arată că persoanele cu probleme de greutate sunt plătite mai puţin pentru aceeaşi muncă faţa de persoanele cu greutate normală), în magazine, pe stradă, în cadrul unui consult medical sau chiar acasă(părinţi sau alţi membri ai familiei).
Este de dorit în cadrul consulturilor medicale a se acorda atenţie la atitudinea şi recomandările care se dau unei persoane cu obezitate. Dacă pacientul se adresează unui serviciu medical pentru o problemă atunci trebuie diagnosticată şi rezolvată acea problemă indiferent daca are legatura cu greutatea sau nu, iar recomandări de genul „Ar trebui să slăbiţi” nu este bine sî fie folosite. Toţi pacienţii cu obezitate stiu că ar trebui să slăbească şi marea majoritatea fac eforturi în această direcţie. O lombalgie, valori tensionale ridicate, artroze cu diferite localizări, tulburari digestive, cardiace, ortopedice, neurologice trebuie rezolvate indiferent dacă pacientul va reuşi să slăbească sau nu.
Şi ca să dau un exemplu elocvent şi tulburator: adolescentă, 16 ani, cu obezitate, se prezintă în serviciul de Pediatrie pentru cefalee. Este consultată şi se stabileşte ca şi cauză a cefaleei valorile tensionale ridicate. Recomandările sunt: „scadere în greutate” şi i se dă un model de dietă tras la xerox, fară nici o legatură cu programul de şcoală, preferinţele alimentare, regimul de mişcare etc, dietă pe care pacienta nu a reuşit să o respecte. Este de prisos să menţionez că cefaleea nu s-a ameliorat.
Dacă ne gândim puţin la cauzele obezităţii şi luăm în considerare că sunt 22 (în unele studii 25) gene implicate în echilibrul foamei şi saţietăţii, cămai sunt considerente şi de ordin epigenetic (modificări în expresia genelor, fară defecte în ADN), atunci putem înţelege că doar un mic defect genetic la nivel de ADN, sau la nivel de receptor, sau alterări în momentul expresiei genetice pot avea consecinţe biochimice: complexe care să zdruncine echilibrul foamei şi saţietăţii, preferinţele alimentare, nivelul de plăcere şi recompensa adusă de alimente, reglarea metabolică a surplusului energetic, nivelul de rezistenţă la insulină. Peste toate acestea intră în discuţie şi obiceiurile şi convingerile alimentare moştenite de la părinţi.
Cel mai recomandabil ar fi să nu facem presupuneri de nici un fel când avem un pacient cu probleme de greutate. S-ar putea ca pacientul deja să fi slăbit câteva kilograme şi să se simtă victorios şi bucuros pentru acest lucru, iar dacă medicul dă nemulţumit din cap din cauza greutăţii actuale nu este productiv deloc. sau, s-ar putea ca pacientul să facă eforturi majore din punctul lui de vedere şi totuşi să nu reuşească să slabească, sau sa ajungă la un platou cu greutatea, atunci în acel moment pacientul trebuie susţinut, lăudat în demersurile pe care le-a făcut şi ajutat să persevereze. Şi spun aceste lucruri pentru că uneori cadrele medicale pot face mai mult rău decât bine prin atitudinea abordată.
Recomandabil este şi să cerem permisiunea de a adresa problema greutăţii, să recunoaştem că scăderea în greutate este un proces dificil şi de lungă durată. Şi de asemenea, este foarte important să ne dâm seama cât de pregatit este pentru schimbare şi cât de motivat este pacientul (în acest sens se pot folosi cele cinci trepte ale schimbării definite de Prochaska). Acest ultim aspect determină în foarte mare măsură abordarea terapeutică ulterioară. Unui pacient care nu este gata să facă schimbări nu-i vom da recomandări foarte drastice. Însăşi îndrumarea de a consulta un medic nutriţionist poate sa nu fie oportună în acel moment. Cea mai bună formulare în astfel de cazuri ar fi: „Atunci când vă hotărâţi, sunaţi să vă faceţi o programare la un specialist.”
Este uşor să cădem în capcană şi să învinuim pacientul pentru greutatea pe care o are, insă această direcţie poate accentua un sindrom depresiv (existent de cele mai multe ori), poate demotiva pacientul, îl poate îndeparta de eforturile pe care le făcea până atunci, sau şi mai grav, îl poate împiedica să caute asistenţa medicală ulterior.
Şi să nu uităm principiul fundamental care ne ghidează ca medici: „Primum non nocere”
