Obezitatea, definită ca o creştere în greutate prin acumulare de test adipos, este în prezent principala boală de nutriţie. Datele raportate de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) arată că din întreaga populaţie adultă peste 1 miliard de persoane sunt supraponderale şi cel puţin 300 milioane persoane sunt obeze. De asemenea, se observă o creştere alarmantă a numărului de copii şi adolescenţi supraponderali şi obezi (în Uniunea Europeană înregistrându-se un număr de 14 milioane copii supraponderali şi 3 milioane obezi). Datele sunt cu atât mai alarmante cu cât 70% dintre adolescenţii supraponderali vor deveni adulţi supraponderali sau obezi.
La baza apariţiei acestei epidemii de obezitate stau schimbările socio-economice, în special urbanizarea, modificarea dietei (aport de alimente hipercalorice, cu conţinut crescut de grăsimi şi dulciuri concentrate) şi sedentarismul.
Pe lângă aspectul estetic, obezitatea conduce la creşterea mortalităţii prin asocierea cu numeroase afecţiuni cum ar fi bolile metabolice (diabet zaharat tip 2, dislipidemie, guta), bolile cardiovasculare (infarctul miocardic, hipertensiunea arterială esenţială, insuficienţa cardiacă, tromboza venoasă profundă, accidentul vascular cerebral), anumite cancere (mamar, uterin, ovarian, prostata, colon). De asemenea, obezitatea se însoţeşte de complicaţii respiratorii (insuficienţa respiratorie, sindromul de apnee în somn), osteoarticulare (gonartroza), endocrine (infertilitate), psihosociale (alterarea calirtăţii vieţii).
În practică, gradul de obezitate poate fi evaluat prin determinarea Indicelului de Masă Corporală (IMC), folosind o formulă matematică care se bazează pe înălţimea şi greutatea unui subiect (IMC= greutatea (exprimată în kilograme)/înălţime (exprimată în metri)2). În funcţie de valoarea IMC subiecţii sunt clasificaţi ca fiind subponderali, normoponderali, supraponderali şi obezi. De exemplu, o persoană cu o valoare a IMC între 25 – 29,9kg/m2 este considerată a fi supraponderală, în timp ce o persoană cu o valoare a IMC mai mare sau egala cu 30 kg/m2 este considerată obeză.
IMC nu aduce date în ceea ce priveşte distribuţia anatomică a ţesutului adipos. În acest scop este necesară măsurarea circumferinţei abdominale, cunoscăndu-se faptul că obezitatea de tip abdominal (definită la femei printr-o valoare mai mare sau egală cu 80 cm şi la bărbaţi printr-o valoare mai mare sau egală cu 94cm), se asociează cu creşterea riscului cardiovascular şi a diabetului zaharat tip 2. La bărbaţi, o valoare a circumferinţei abdominale de 102 cm, se asociează atât cu o creştere de 4 ori a riscului de a dezvolta diabet zaharat tip 2 cât şi cu o creştere de 3-4 ori a riscului de apariţie a evenimentelor cardiovasculare, faţă de o valoare a circumferinţei abdominale de 94 cm. Date similare au fost obţinute la femei, atunci când s-a comparat o valoare a circumferinţei abdominale de 88 cm cu o valoare a circumferinţei abdominale de 80 cm.
Determinarea Indicelui de Masă Corporală şi a circumferinţei abdominale oferă date importantele în ceea ce priveşte riscul pacienţilor obezi, cu costuri minime. Astfel, riscul de apariţie al diabetului zaharat tip 2 creşte de 8 ori la un IMC peste 25 kg/m2 şi de 40 de ori la un IMC peste 30 kg/m2, faţă de un IMC de 22kg/m2.
Tratamentul obezităţii :
În prezent se cunosc mai multe metode de tratament în scopul scăderii ponderale:
- terapia prin dietă (dieta hipocalorică);
- exerciţiul fizic;
- terapia comportamentală
- terapia medicamentoasă;
- tratamentul chirurgical.
Programele de scădere în greutate se realizează ţinând seama de tipul pacientului, încercările anterioare ale acestuia de scădere în greutate, severitatea obezităţii, vârsta pacientului, patologia asociată. Trebuie subliniat faptul că o scădere în greutate cu doar 5-10% din greutatea iniţială se asociează atât cu îmbunătăţirea profilului lipidic şi a controlului glicemic, cât şi cu scăderea valorilor tensiunii arteriale.
sirbu mirela
foarte bun articolul ,multumesc.
Feb. 17, 2011, 1:11 p.m.