Diabetul zaharat are drept principală caracteristică incapacitatea organismului de a produce şi/sau utiliza hormonul pancreatic insulina cu instalarea unei hiperglicemii cronice. Persistenţa nivelurilor crescute ale glucozei serice poate cauza pe termen lung afectarea vaselor de sânge, a nervilor periferici, a diferitelor organe şi poate conduce la alte condiţii clinice, cum ar fi hipertensiunea arterială, accidentele vasculare şi cardiopatia ischemică.
Ţinta tratamentului antidiabetic este de a menţine valorile glicemiei cât mai aproape de normal, pentru a reduce apariţia complicaţiilor cardiovasculare, renale, retiniene şi ale sistemului nervos periferic.
Efectuarea glicemiei permite evaluarea statusului curent al metabolismului carbohidraţilor la pacienţii diabetici în momentul recoltării probei de sânge. Spre deosebire de aceasta, determinarea hemoglobinei glicozilate oferă o estimare retrospectivă a statusului glicemic independentă de ritmul circadian, dietă şi alte fluctuaţii tranzitorii ale concentraţiei glucozei în sânge (se corelează cu glicemia medie).
Glucoza se combină cu hemoglobina continuu şi practic ireversibil de-a lungul vieţii eritrocitelor (120 zile); prin urmare, nivelul hemoglobinei glicozilate este proporţional cu nivelul mediu al glucozei plasmatice din cursul ultimelor 6-12 săptămâni. Determinarea HbA1c constituie deci un test adecvat pentru monitorizarea pe termen lung a controlului glicemic la pacienţii cu diabet zaharat. De asemenea, nivelul HbA1c are rol predictiv asupra riscului de progresie a complicaţiilor diabetului. Riscul nefropatiei şi retinopatiei diabetice creşte în condiţiile unui control metabolic inadecvat.
Testul este frecvent solicitat la pacienţii nou-diagnosticaţi cu diabet zaharat pentru a se aprecia cât de crescute au fost nivelurile anterioare ale glicemiei. După ce s-a obţinut controlul glicemic, testul este indicat de câteva ori pe an (în funcţie de tipul diabetului zaharat) cu scopul de a verifica menţinerea acestui control. Astfel, testul se efectuează la interval de :
• 3-4 luni la pacienţii cu diabet zaharat tip I (insulino-dependent);
• 6 luni la pacienţii cu diabet zaharat de tip II (insulino-independent);
• 2 luni în cazul diabetului gestaţional (orice tip de intoleranţă la glucoză care apare sau este recunoscut pentru prima dată în timpul sarcinii).
Pentru o mai bună înţelegere a rezultatului furnizat de laborator trebuie cunoscut faptul că o modificare cu un procent de 1% a valorii Hb A1c reflectă o schimbare în valoarea glicemiei medii cu aproximativ 30 mg/dL. Astfel, o valoare a Hb A1c de 6% corespunde unei glicemii medii de 135 mg/dL, iar o valoare de 9% unei glicemii medii de 240 mg/dL.
Nivelul HbA1c poate creşte până la 20% în cazul unui control glicemic deficitar. Se consideră că diabetul este controlat în mod adecvat când se obţin valori ale HbA1c sub 7%.
Microalbuminuria
Reprezintă un test care este solicitat la pacienţii cu diabet zaharat şi/sau hipertensiune pentru depistarea precoce a afectării rinichiului.
Microalbuminuria este definită ca o excreţie nocturnă de 20-200 g albumină/min sau o concentraţie a albuminei de 20-200 mg/l într-o probă de urină spontană.
Diagnosticul de microalbuminurie este confirmat dacă cel puţin 2 sau 3 probe sunt pozitive într-un interval de 3-6 luni.
Identificarea în stadii precoce a afectării renale prin detectarea microalbuminuriei ajută medicul clinician în stabilirea unui tratament care să asigure un control adecvat al diabetului şi să împiedice progresia bolii.
De obicei microalbuminuria se determină în urina din 24 ore. În ceea ce priveşte frecvenţa testării, recomandările actuale includ determinarea anuală a microalbuminuriei la toţi pacienţii sub 70 ani cu diabet zaharat tip II şi la toţi pacienţii peste 12 ani cu diabet zaharat tip I. În plus, se recomandă ca testul să fie efectuat la un pacient în momentul în care este diagnosticat cu diabet zaharat tip II. În cazul diabetului de tip I testarea anuală a microalbuminuriei va începe la 5 ani de la stabilirea diagnosticului.
