Fiind în vizită la verii mei americani - doctori cu cabinete proprii - am avut prilejul să vizitez un spital şi să văd cum este organizat, cum sunt trataţi bolnavii, care e relaţia dintre medic şi pacient într-o astfel se instituţie din lumea nouă.
Am ajuns la spitalul din New York împreună cu soţia vărului meu, iar vărul meu a condus maşina până acolo. A parcat undeva pe locurile rezervate medicilor şi am urcat la un etaj unde ne întâmpina o tablă pe care era scris cu creta numărul patului, numele bolnavului, numele medicului care răspunde de tratament şi numele asistentului medical de serviciu la acea oră. Vărul meu şi-a căutat numele, a cercetat cine e de serviciu, apoi şi-a prezentat soţia şi verişoara. Am fost primite amândouă cu disponibilitate, dar fiindcă fiecare cadru medical din acea enormă încăpere avea ceva de făcut, am fost invitate să luăm loc. Salonul semăna cu ceea ce vedem în filme ca fiind fervoarea activităţii dintr-un spital de campanie. Bolnavii erau monitorizaţi, iar între paturi existau paravane despărţitoare pentru momentele în care bolnavii se odihneau sau erau spălaţi sau li se aplicau anumite proceduri. Paturile aveau rotile iar coridoarele erau largi, în aşa fel încât un bolnav cu probleme să poată fi mutat la o altă secţie (pe un alt etaj), cu promptitudine, în timp util. Am observat că cei care supravegheau bolnavii erau de toate rasele şi de toate naţionalităţile. La un moment dat, unul dintre asistenţi a ieşit, dar înainte de asta a cerut altei asistente să fie atentă la monitorul pacientului pe care el îl supraveghea. În acel moment am înţeles că dacă eşti pacient în acel spital şi ţi se promite supraveghere 24 de ore din 24, aşa se va şi întâmpla. În centrul salonului era o masă cu computere, fax, hârtii. Unii se mai aşezau să completeze câte un formular sau o fişă, după care supravegheau, în continuare, stând în picioare, monitorul pacientului respectiv. Lângă masa care ţinea loc de birou erau câteva cutii transparente, asemănătoare cutiilor de valori, cu numere care corespundeau paturilor. Mi s-a explicat că de la farmacia spitalului sunt aduse medicamentele (pastile, seringi, pungi cu sânge, tot ce e necesar) pentru tratamentul fiecărui pacient, exact doza necesară cu 5 minute înainte de administrare.
Cel mai ciudat personaj din acea încăpere mi s-a părut o tânără îmbrăcată în halat alb, care părea că studiază cu atenţie pereţii. Am aflat că aceea era zugravul secţiei. Cu o pensulă mică, cu vopsea ecologică, ea repara micile zgârieturi quasi-invizibile, pentru ca totul să aibă aspectul de perfecţiune. Vărul meu şi-a consultat pacienta, a completat o hârtie şi a dat drumul la fax, după care ne-a invitat să ieşim .Ne-a dus într-o sală de mese uriaşă iar el a plecat să îşi viziteze un pacient la cardiologie, unde avea întâlnire la ora fixă cu aparţinătorii. Noi am cercertat oferta în vitrinele cu mâncare de spital şi am constatat că era generoasă. Era pe sistemul “împinge tava”, te serveai cu ce doreai, iar la capăt tava era cântărită. Pereţii aveau culori exuberante, era un loc în care se întâlneau pacienţii cu vizitatorii lor. Când vărul meu ni s-a alăturat, el consultase fiecare pacient şi întocmise o hârtie pe care a trimis-o prin fax la Casa de Asigurări, care avea evidenţa lui ca medic, cele 3 specializări ale sale, punctajele de care beneficiază, tratamentul acordat azi pacienţilor - alte puncte; dacă e zi sau noapte - alte puncte, nivelul asigurării pacienţilor - alte puncte, iar la sfârşitul lunii acest punctaj se transformă într-o sumă care îi intră în cont. Am fost uimită de faptul că nu am văzut medici care să stea în spital să urmărească activitatea asistenţilor şi să fie lângă bolnav într-un moment critic. Am aflat că asistentul ţine legătura telefonică cu medicul la orice oră din zi sau din noapte, iar hotărârile importante le ia medicul, care răspunde în faţa Colegiului medicilor, aşa cum asistentul răspunde pentru aplicarea întocmai a tratamentului prescris. Dacă un pacient e internat intempestiv într-un spital, medicul care îl preia sună medicul de familie pentru a afla istoria medicală a respectivului (eventuale alergii) şi pentru a hotărî împreună care e soluţia cea mai bună la situaţia dată. Dacă pacientul are o afecţiune care trebuie tratată de un specialist, atunci medicul de familie cere celui mai bun specialist să preia cazul, el, medicul de familie având tot interesul ca pacientul lui să se însănătoşească. Din acel moment pacientul intra sub jurisdicţia medicului specialist, cu toate drepturile bolnavului care sunt înscrise pe o listă lungă.
Spitalul american pe care l-am vizitat este o maşinărie care merge unsă, un loc în care medicul şi pacientul sunt pe aceeaşi baricadă pentru a învinge boala. Pacientul nu e tratat “de sus” de către medic, el fiind doar o persoană aflată temporar în incapacitate de a se îngriji singur de propria-i sănătate. Am constatat că acea onoare a muncii şi datoriei există acolo la fiecare nivel de pregătire, de la brancardieri la medici. Aş mai remarca caracterul profund uman al celor pe care i-am întâlnit, în acel loc în care viaţa cuiva e în “mâinile”lor. Învăţământul medical american formează medici dar şi caractere, oameni care se pun în slujba semenilor lor cu toată dăruirea.
Să luăm aminte!
poet Adriana-Rodica Barna, membru al Uniunii Scriitorilor
Iulie 2015
