Osteoporoza este o boală a scheletului, caracterizată prin scăderea masei osoase şi deteriorarea structurii ţesutului osos, provocând reducerea rezistenţei osoase (fragilitate) şi crescând astfel riscul apariţiei fracturilor la traumatisme minime sau chiar spontan.
Această boală, cu incidenţă tot mai mare în ţările dezvoltate, este cea mai comună boală osoasă la populaţia vârstnică şi cea mai frecventă cauză de fracturi care interesează: şoldul, vertebrele şi antebraţul.
După vârsta de 40 de ani, la ambele sexe, resorbţia osoasă devine dominantă şi are ca rezultat scăderea masei osoase totale. Osteoporoza este rezultatul pierderii echilibrului funcţional dintre formarea de os nou (normal ca structură) şi resorbţia osoasă (procesul fiziologic de remodelare).
Riscul apariţiei osteoporozei la persoanele vârstnice este cu atât mai mare cu cât masa osoasă a acestora la vârstele tinere a fost mai mică, iar ritmul reducerii masei osoase a fost mai alert. Acest ritm este influenţat de existenţa unor boli congenitale şi de numeroşi factori de mediu, printre care: alimentaţia, consumul de alcool, fumatul, utilizarea unor medicamente, exerciţiul fizic sau lipsa acestuia etc.
Exerciţiul fizic este de mare importanţă deoarece creşterea masei musculare stimulează formarea osului. S-a demonstrat experimental că exerciţiul fizic, practicat constant în copilărie şi adolescenţă, contribuie la realizarea unei mase osoase superioare mediei pentru vârsta respectivă.
În afară de factorii de mediu (alimentaţia, fumatul, consumul de alcool, imobilizarea prelungită), echilibrul dinamic al modelării osoase este dependent de o serie de factori endogeni (caracteristici fiecărui individ), printre cei mai importanţi fiind:
factorii hormonali: estrogeni, androgeni, tiroidieni, glucocorticoizi;
factorii reglatori ai metabolismului fosfocalcic: parathormonul, calcitonina şi vitamina D.
Dintre metodele paraclinice de evidenţiere a osteoporozei, cele care pot avea rezultate cât mai precise ar fi: examenul radiologic(radiografia), osteodensitometria, tomografia computerizată, dar şi ultrasonografia osoasă (utilă pentru aprecierea răspunsului bolii la tratament).
Tratamentul profilactic:
Profilaxia primară este cea mai importantă metodă, prin prevenirea fragilităţii osoase. Aportul de minerale în perioada de creştere, menţinerea masei osoase la nivel maxim şi încetinirea resorbţiei osoase se realizează prin: alimentaţie corespunzătoare, expunere la soare şi exerciţii fizice.
Profilaxia secundară se adresează persoanelor cu osteoporoză diagnosticată, având în vedere prevenirea căderilor, a traumatismelor şi include folosirea unui baston pentru sprijin de către bolnavii vârstnici artrozici sau cu tulburări de echilibru.
Tratamentul fizical-kinetic foloseşte metode aparţinând medicinei fizice cu scopul de a ameliora durerea şi de a reduce contracturile musculare.
Hidroterapia asociază efectul antialgic, decontracturant, al apei calde, cu efectul de facilitare a mişcării.
Masajul are rol de relaxare, putându-se efectua în plan profund pentru a reduce contractura şi pentru ameliorarea tonusului muscular.
Electroterapia se poate folosi, mai ales, pentru ameliorarea durerilor segmentare ale coloanei vertebrale: curenţii TENS, curenţii de joasă, medie şi de înaltă frecvenţă etc.
Kinetoterapia capătă tot mai multă importanţă în terapie, dar şi în profilaxia osteoporozei, fiind lipsită de nocivitate şi cu cost mic. Obiectivele kinetoterapiei sunt: ameliorarea durerii, reducerea contracturii musculare, păstrarea mobilităţii şi a posturii normale a corpului şi creşterea forţei musculare. Programele kinetice urmăresc creşterea forţei musculare în special la nivelul musculaturii spatelui (muşchii paravertebrali) şi abdominale, bazându-se în special pe exerciţii izometrice, care înlătură riscul fracturii pe os patologic, dar şi pe mers şi exerciţii fără încărcare (lanţ kinetic deschis).
Horia Atanasiu Meves, kinetoterapeut
Steiner
Cum as putea lua legatura cu domnulHoria Atanasiu Meves ?
April 21, 2013, 1:22 a.m.