În condiţiile în care, ventilaţia non invazivă la domiciliu, în România, este încă o „Fata Morgana” am avut curiozitatea să vedem ce înseamnă, în realitate, modul de percepere a acestei variante terapeutice şi cum sunt pregătiţi medicii români pentru aplicarea ei.
Un chestionar pe care l-am realizat în rândul a 140 de medici majoritatea pneumologi a demonstrat (1) în primul rând o problemă de educaţie şi formare la nivelul acestei specialităţi şi nu numai . Astfel dintre cei chestionaţi, doar 22,1% au afirmat că au practicat ventilaţia non invazivă, un procent care, după părerea noastră, este, chiar şi aşa, supralicitat. VNI la domiciliu a fost indicat de 35,7% dintre medici. Majoritatea medicilor respondenţi au indicat VNI la domiciliu pentru bronhopneumopatia cronică obstructivă, mult mai puţini pentru o boală neuromusculară sau deformări ale cutiei toracice. Extrem de puţini dintre cei 50 medici care au indicat VNI, au avut în observaţie efectiv astfel de pacienţi . Dacă privim la curicula de pregătire, constatăm că, doar 39 medici (27,9%), au trecut printr-un serviciu, unde se practica VNI şi doar 23 medici (16,4%) şi respectiv, 3 medici (2,1%), au făcut un curs de VNI în ţară sau în străinătate. Pe o scală de la 1 (deloc), la 10 (foarte sigur), a autoevaluării siguranţei în folosirea VNI, am observat că extrem de puţini, 2 (4%), se simţeau foarte siguri, iar 35 (70%), deloc. La noi se remarcă o puternică influenţă a apartenenţei la grupa de vârstă: cei mai tineri (sub 40 de ani - 30,8%) au un interes mai mare, acest fapt datorându-se, probabil, eforturilor din ultimii ani depuse de Societatea Româna de Pneumologie, prin secţiunile sale de somnologie şi prin intermediul unor companii de aparatură, pentru a cultiva acest interes pentru VNI, prin organizarea de module sau ateliere de ventilaţie non invazivă. Într-o proporţie de 100% prescripţia a fost pentru BPOC, în 30% din cazuri, pentru afecţiuni neuromusculare şi în doar 22% cazuri, pentru deformări toracice, fără a exista alte indicaţii. Acest lucru demonstrează că indicarea VNI, la noi, nu se face în acut decât pentru un grup restrâns de boli şi că patologia care predomină este BPOC-ul. Dacă despre pregătirea medicilor acest studiu spune totul nu putem să nu semnalăm şi celălalte lipsuri multe la număr care îngreunează aplicarea unui concept de asistenţă la domiciliu a acestei categorii de pacienţi dintre care aş sublinia:
- absenţa unui ghid de asistenţă la domiciliu
- absenţa unei structuri de asistare a acestor bolnavi
- lipsa educaţiei populaţiei pentru acceptarea unui astfel de concept inovator
- lipsa pregătirii familiilor pentru a asista la domiciliu aceşti pacienţi
- absenţa cuverturii din partea casei de asigurări care să preia o parte din cheltuielile de întreţinere şi asistare a acestei categorii de bolnavi
După ce se vor regla toate aceste elemente vom putea vorbi cu adevărat de depăşirea barierei psihologice care împiedică la ora actuală să avem o asistenţă regulată la domiciliu a acestor marginalizaţi de societate care se cheamă bolnavii respiratori cu asistenţă ventilatorie non invazivă. Până atunci, tot ce se întâmplă în sistem este doar punctiform sau minuscul la nivel naţional.
Poate că acum când se vorbeşte mult mai mult de programele de prevenţie responsabilii din Ministerul Sănătăţii se vor gândi la aceste modalităţi de asistenţă ventilatorie la domiciliu, de profilaxie a exacerbărilor inducătoare de insuficienţe respiratorii acutizate cu costuri enorme ale spitalizărilor.
