Dr. Horatiu Bolosiu Prof.
Vitamina D este o substanţă despre care se vorbeşte mult şi care continuă să ocupe un loc important în discuţiile care au loc atât în lumea medicală cât şi printre bolnavi.
De la început ar trebui poate să remarcăm că denumirea acesteia ca vitamină nu este potrivită, pentru că, prin definiţie, vitaminele sunt substanţe pe care organismul nu le poate „fabrica” singur în cantitate suficientă şi trebuie să şi le ia din alimente. Or, sursa principală a acestei substanţe este formarea sa în piele dintr-un compus înrudit cu colesterolul, sub acţiunea razelor solare, cea alimentară fiind secundară. Mai mult, cea din urmă este aproape nesemnificativă, pentru că alimentaţia omului modern este deficitară (şi) sub acest aspect şi poate aduce, în cel mai bun caz, numai un sfert din necesarul zilnic. Alimentele bogate în vitamina D - peştele gras, uleiul de peşte, gălbenuşul de ou sau ficatul - nu fac parte din regimul alimentar al majorităţii oamenilor, pentru că unii nu şi le pot permite, iar alţii pentru că le evită, de exemplu odată cu eliminarea grăsimilor din dietele restrictive utilizate de obezi sau cei care suferă de hipercolesterolemie. Sursa alimentară este nepractică, pentru că, dacă ar urma să fie unica, atunci, pentru a-şi acoperi nevoile zilnice, o persoană ar trebui să consume zilnic 25 de conserve de ton, 90 de ouă sau 7,5 litri de lapte integral.
Vitamina D este esenţială pentru sănătatea omului nu numai în ceea ce priveşte oasele, dar şi pentru muşchi, echilibrul glandelor endocrine şi funcţionarea sistemului nervos şi chiar combaterea inflamaţiei. Principalul său rol este asigurarea creşterii şi menţinerea integrităţii oaselor, ceea ce se realizează în principal prin favorizarea absorbţiei de calciu şi a acumulării acestuia în mineralul osos, care este un fosfat complex de calciu. În lipsa vitaminei D copii suferă de rahitism, iar adulţii, de o boală osoasă înrudită, care este osteomalacia, ambele fiind, în ultimă instanţă, caracterizate prin mineralizarea deficitară a ţesutului osos. Dar osteoporoza?
Osteoporoza este o boală diferită, pentru că în cazul acesteia ţesutul osos este normal mineralizat, dar în acelaşi timp scăzut cantitativ („os mai puţin, dar normal mineralizat”). La prima vedere, vitamina D nu ar avea nicio legătură cu osteoporoza, dar lucrurile nu stau chiar aşa, pentru că persoanele care suferă de această boală şi îşi fracturează oasele cu uşurinţă (vertebre, şold, antebraţ, coaste şi altele), cu consecinţe grave pentru sănătatea şi chiar viaţa lor, de obicei femei după menopauză sau oameni mai vârstnici de ambele sexe, suferă de o lipsă „ascunsă” de vitamină D, care nu atinge pragul necesar pentru a realiza de exemplu osteomalacia. Această tulburare însă poate fi pusă în evidenţă prin analize de laborator şi este prezentă la peste 85% dintre cei care suferă de osteoporoză şi chiar peste 90% dintre cei care au suferit fracturi din cauza acestei boli. Concluzia este la îndemână: nivelul optim de vitamină D trebuie asigurat atât la persoane normale, cât şi, mai ales, la cele care suferă de osteoporoză. Dar cum?
Mai mult de jumătate din populaţia normală a globului prezintă niveluri inadecvate de vitamină D, din cauza alimentării deficitare cu această substanţă, dar mai ales pentru că aceşti oameni nu se expun suficient la soare. Situaţia din urmă diferă de la o regiune la alta. Toate acestea fac dificilă obţinerea din surse naturale a cantităţii de 400-600 unităţi/zi de vitamina D, absolut necesare menţinerii sănătăţii. Există însă câteva soluţii: promovarea expunerii la soare, adăugarea vitaminei D în alimentele obişnuite sau utilizarea unor suplimente nutritive care pot fi obţinute fără prescripţie.
