Geriatria presupune cunoştinţe în primul rând din domeniul medical, dar şi din alte domenii ca: psihologie, sociologie etc. Geriatria a devenit astfel o ştiinţă de sine stătătoare, cuprinzând cunoştinţe de medicină internă a vârstei înaintate dar şi referate importante din cardiologie, psihiatrie şi neurologie, specialităţi care reprezintă substanţa sa fundamentală.
Gerontologia, ca termen, se defineşte ca ştiinţa proceselor de îmbătrânire, iar geriatria drept o ramură a medicinii care cercetează aspectele patologice ale îmbătrânirii.
Cauzele care explică fenomenul de îmbătrânire a populaţiei sunt: scăderea natalităţii, progresele medicinii şi creşterea nivelului de trai, care toate măresc rata de creştere numerică a populaţiei vârstnice, prin ameliorarea morbidităţii şi mortalităţii. Spre deosebire de îmbătrânire (proces dinamic, indiferent de vârsta cronologică), senescenţa cuprinde ultima perioadă a vieţii. În cadrul acesteia, se delimitează senilitatea, care este o perioada finală, cu deteriorări biologice severe. Senescenţa nu este o boală, este un proces fiziologic, chiar dacă îmbătrânirea se asociază, de regula deşi nu obligatoriu, cu îmbolnăvirile. Diversele modificări fiziologie par să fie în raport direct cu îmbătrânirea, dar multe persoane vârstnice îşi conservă capacităţile lor funcţionale, cu toată degenerescenţa organică aparentă. Se consideră astăzi, ca prag al bătrâneţii, vârsta de 60 - 65 de ani. O caracteristică, în procesul demografic al îmbătrânirii, este creşterea proporţiei populaţiei feminine, cu deosebire în ţările industrializate, având drept cauză principală mortalitatea masculină mai mare. Durata medie a vieţii arată, deja, în unele ţări dezvoltate, diferenţe de 8 - 9 ani, în favoarea femeilor. Se apreciază că după 65 de ani (începutul vârstei a treia), 50% dintre bătrâni au nevoie de îngrijiri medicale, ambulatorii sau spitaliceşti. În timp ce vârstnicii reprezintă circa 15% din totalul populaţiei, ei consumă 50% din prestaţiile medicale. Asistăm de fapt la o geriatrizare a medicinei. Din această cauză, este necesară pregătirea tuturor cadrelor medico-sanitare, indiferent de specialitate, dar, îndeosebi a omnipracticianului, medicul generalist, cu cunoştinţe referitoare la asistenţa medicală a vârstnicului. Dacă se are în vedere că asistenţa geriatrică implică nu numai consultaţii, dar în special îngrijiri, de obicei complexe, se înţelege că rolul medicului şi al cadrelor medii, devine foarte important.
O clasificare cronologică a vârstnicilor:
• intre 65 (60) - 75 ani, trecerea spre bătrânete, sau perioada de vârstnic;
• intre 75 - 85 (90) de ani, perioada de bătrân;
• peste 85 (90) de ani, marea bătrânete sau perioada de longeviv.
O clasificare medicală a varstnicilor:
• îmbătrânirea fiziologica", armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu vârsta biologică;
• îmbătrânirea nefiziologică", împărţită astfel:
• prematură, când începe de timpuriu, sau
• acceleraţă, când ritmul de îmbătrânire se accelerează la un moment dat (după pensionare, după decesuri în familie, după internări etc).
Îmbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire patologică, dar aceasta nu înseamnă că bătrâneţea este o boală.
Sursa: http://www.prolifeclinics.ro
