Dr. Petru Emil Muntean
În Constituţie, la art. 34 este prevazut dreptul la sănătate al tuturor cetăţenilor. Asigurarea unui indice de calitate, precum şi responsabilizarea medicului pentru serviciile acordate se poate realiza prin instituirea răspunderii cadrelor medicale.
Scurt istoric
Primele aprecieri cunoscute privind răspunderea penală şi civilă a medicului sunt cuprinse în Codul Hammurabi (cca 1725 i.e.n.). "Legile lui Manu, Cărţile vieţii, Vedele din India, Cărţile Biblice, Talmudul, conţin texte privind condiţiile de activitate ale medicului şi răspunderea lui pentru greşelile săvârşite în activitatea terapeutică". Platon, în Grecia antică, a fost partizanul imunităţii medicului in ceea ce priveste activităţile legate de profesia sa, dar cea mai mare importanţă în etica profesională medicală o au scrierile lui Hipocrate, „Corpus Hipocraticum”, „Aforisme”. În Roma antică, Cadrul normativ Lex Aquillia, adoptată în secolul al III-lea Î.H. a prevăzut pedeapsa capitală pentru provocarea morţii unui om liber, din culpă prin nepricepere. Ea specifică, pentru prima oară, termenul de „culpa gravis” care a stat la baza a numeroase legislaţii. În Evul mediu, musulmanii au avut un aport deosebit: şcolile de medicină ale lui: Ibn-Sina, Abdul-Quasim Ibn Rasd, Abu Bakr Muhammad Ibn Zakaria al Razi, Ibn An Hafis. În creştinism, boala nu reprezintă, ca în antichitatea greco-romană, o sancţiune divină şi un stigmat iremediabil (T. d´Aquino). Jurisprudenţa franceză a recunoscut, în secolele XV – XVII, "răspunderea chirurgilor în caz de ignoranţă şi nedibăcie" . În Marea Britanie, în anul 1375 avem date despre primul caz tipic de malpraxis descris în istorie. În ţara noastră, după cucerirea Daciei, "s-au impus reglementările romane şi ulterior dreptul canonic" . Țările Române au fost preocupate de responsabilitatea medicală, în Pravilele împărătești ale lui Vasile Lupu (1646) și Matei Basarab (1652) "medicilor li se recomandă "să fie morali, modeşti în sfaturi şi să trateze bolnavii cu grijă". Ei sunt responsabili în cazul „smintelii bolnavului prin nemeșteșug” și riscă să fie sancționați de pedeapsa „pierderii meseriei”." Instrucţiuni privind activitatea desfăşurată de medici a căror încălcare atrage răspunderea (penală şi/sau civilă) sunt prevăzute în Codul lui Calimachi şi Regulamentul organic, precum şi în legile sanitare din anii 1874, şi urmatorii, până în 2006. Înainte de 2006, în România, unii autori s-au limitat la a indica dispoziţiile art. 998-999 din Codul Civil ca temei al răspunderii delictuale a medicului. S-a ridicat problema angajării răspunderii unităţii sanitare angajatoare în calitate de comitent, calificând răspunderea medicului ca fiind de natură delictuală.
Responsabilitatea medicală în alte ţări
În SUA, nivelul deceselor iatrogene face ca această cauză de mortalitate să ocupe locul 3 în clasament, după cancer şi bolile cardiovasculare. Tipul de responsabilitate bazată pe rezultat, din sistemul juridic din SUA, este diferit faţă de responsabilitatea bazată pe mijloace, sistem existent în Europa. În Anglia contează răspunderea pe baza greşelii şi a neglijenţei prin prisma comparaţiei “în concreto”, a standardelor de “good practice” şi practică medicală şi identificând elementele de “malpractice”. În Germania la baza răspunderii stă greşeala, dar suplimentar, fiinţează o comisie de conciliere ce rezolvă favorabil cicra 95% cazuri din care o treime în favoarea pacienţilor, restul rezolvându-se prin acţiuni juridice. În unele state ca: Finlanda, Noua Zeelandă, Norvegia şi Suedia, sistemele juridice nu bazează acuzarea pe culpa cadrului medical ci pe nevoile pacientului, responsabilitatea bazată pe mijloace este chiar o responsabilitate bazată pe rezultat, ca în SUA, fiind o responsabilitate contractuală. Agenţia Naţională de Acreditare şi Evaluare în Sănătate (ANAES), în Franța, stabileşte recomandările pentru criteriile de calitate în recomandările medicale şi profesionale şi în practica clinică. Jurisprudenţa din Franța a fundamentat natura contractuală a răspunderii pentru încălcarea obligaţiilor şi pornindu-se de la distincţia dintre dreptul privat şi dreptul public, a făcut distincţia dintre răspunderea în sistemul de sănătate privat şi public.
Reglementarea malpraxisului în România
Profesia medicală, prin specificul ei, trebuie să respecte normele deontologice şi juridice. Legiuitorul a reglementat răspunderea medicală în mai multe acte normative. Constituţia României, în art. 34 prevede: "(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat", statul ia măsuri pentru asigurarea sănătăţii publice. În România, legislația nu incriminează în mod distinct faptele de malpraxis, deci nu avem o reglementare expresă a acestora. Principalele acte normative care fixează cadrul răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin malpraxis sunt: Dreptul comun (Codul Civil), Codul Penal și Codul muncii. Legea nr. 95/2006 cu privire la reforma în domeniul sănătăţii şi Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, cu modificările și completările ulterioare, cât și numeroasele ordine ale ministrului sănătății subordonate legilor și Constituției României, întregesc și completează domeniul medical. Legea (stricto sensu) prin OUG nr. 144/2008 şi Legea nr. 95/2006. Reglementarea terţiară cuprinde: Ordinul 482/2007 al Ministrului Sănătăţii, Ordinul M.110/2009 al Ministrului Apărării Naţionale, Codul Penal în subsidiar răspunderii civile, Cadrul legislativ penal. De asemenea, deciziile Curţii Constituţionale a României, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, prin care Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea soluţiei pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr.26 din 3 decembrie 2014, conform căreia "medicul angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate este funcţionar public" , şi multele acte normative în vigoare . Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România din 2016, la art.3 consacră "sănătatea omului ca fiind țelul suprem al actului medical". Legislaţia la nivelul UE. Până în prezent există doar două programe de acţiune comunitară în domeniul sănătăţii la nivelul UE: Decizia nr. 1786/2002/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2002 de instituire a unui program de acţiune comunitară în domeniul sănătăţii (2002-2008) şi Decizia nr. 1350/2007/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 septembrie 2007 de instituire a unui al doilea Program de acţiune comunitară în domeniul sănătăţii 2008-2013.
Va urma.
