Dr. Cristian Erdei
Mi-e drag, dar și greu să vorbesc despre acest subiect… mă atinge aici și o poveste legată de mama, care suferă de peste 7 ani de o demență mixtă. Dificultățile în relația dintre aparținători și pacienți sunt redutabile de ambele părți, deseori cu activarea unor conflicte care aduc la suprafață sentimente vechi și dureroase de abandon, respingere, nedreptate, trădare etc.
În aceste relații complicate, apar câteva întrebări esențiale:
Cât din ceea ce se întâmplă cu pacienții poate fi explicat prin boală și cât e personalitatea lor? Cât din tulburările psihice comorbide, cum ar fi depresia și anxietatea, sunt datorate demenței în sine și cât este vorba de reacțiile emoționale ale unor oameni confruntați cu realitatea dură a scăderii calității vieții?
La nivel de personalitate, lucrurile se complică și mai mult, pentru că vorbim despre o personalitate anterioară debutului bolii și una pe care boala a transformat-o uneori dramatic.
Răspunsurile sunt importante pentru direcții terapeutice diferite, între psihofarmacologie, psihoterapie, psihoeducație, stimulare senzorială etc.
Depresia și anxietatea pot complica teribil nu doar evoluția demenței în sine, ci și relația dintre aparținători și pacienți.
Depresia se hrănește din verbul „a pierde”, iar pentru pacienți asta se referă uneori chiar și la rolurile familiale și profesionale.
La rândul lor, aparținătorii simt că-și pierd viața în ani de îngrijire epuizantă, în care cel mai bun rezultat nu e decât un declin mai lent al bolii. Dar cel mai dureros, simt că-și pierd părinții transformați de boală, care parcă nu mai sunt ei, ci umbrele lor. E ca o reacție de doliu la un deces care nu a avut loc formal.
Uneori apar de ambele părți dorințe interzise și secrete de a se termina totul, chiar prin decesul pacientului, care induc sentimente atroce de vinovăție. E esential ca aceste dorințe să fie înțelese ca nefiind gândurile unor oameni răi și ticăloși, ci ca mecanisme de apărare prin imageria unei evadări mentale dintr-un disconfort masiv.
La risc pentru depresie sunt cei cu trăsături de personalitate legate de perfectionism și hiper-responsabilitate, derivate din deficite de iubire de sine, acolo unde „jocul de-a Dumnezeu” și iluzia controlului total sunt rapid spulberate de realitate.
Când ne supraimplicăm până la epuizare pentru a scăpa de vinovății cronice, pentru a ne justifica utilitatea și valoarea în fața propriilor comisii critice și mai ales pentru a-i mitui pe ceilalți să ne iubească prin serviciile pe care le oferim, comitem nu doar un act de autoabuz, ci impactăm și viața celor îngrijiți, cărora le inducem sentimente de a ne fi datori cu dobândă și de la care așteptăm recompense imposibile, a căror absență e sancționată prin reproșuri mocnite.
Dezamăgirile create de aceste expectanțe rigide se vindecă prin corectarea amăgirilor care le crează și flexibilizarea așteptărilor pe care le avem de la noi înșine și de la ceilalți.
