Diabetul este o afecţiune cronică legată de o tulburare a metabolismului glucidelor şi caracterizată printr-o hiperglicemie (creştere a nivelului glucozei în sânge), care se poate complica cu numeroase afecţiuni degenerative (mai ales vasculare şi neurologice), infecţii, tulburări nervoase şi oculare şi diferite tipuri de comă, între care coma acidocetozică. Anumiţi constituenţi ai mierii exercită efecte curative vizavi de aceste complicaţii, în timp ce alţii sunt mai puţin indicaţi în cazul acestei afecţiuni. zaharat, mai precis, aminteşte de acest tip de nuanţă. Dată fiind prezenţa fructozei în miere, aceasta nu este recomandată pacientului diabetic, din două motive principale: pe de o parte, fructoza este transformată rapid în glucoză în organism, fapt care contribuie la creşterea glicemiei, iar pe de altă parte, ea este preluată printr-o serie de căi metabolice hepatice, care conduc la producerea de trigliceride, grăsimi ce sunt ulterior deversate în sânge, unde pot antrena o creştere a riscului de ateroscleroză. Rezultă deci că niciun sortiment de miere (indiferent de originea sa florală şi mai ales de conţinutul în fructoză) nu poate constitui prin el însuşi vreun mijloc terapeutic în diabet, indiferent care ar fi tipul clinic al acestuia. Trebuie totuşi semnalat faptul că, din păcate, problema utilizării mierii de către pacientul diabetic face obiectul unei controverse între specialişti.
Este foarte adevărat însă că mierea îşi poate găsi totuşi un loc în arsenalul terapeutic al diabetului, fiind vorba în acest caz despre crizele de hipoglicemie pronunţate care se înregistrează imediat după administrarea de insulină în cazul diabetului de tip I. Datorită aportului imediat de zaharuri direct asimilabile (glucoză şi fructoză) mierea divizată în monodoze bine calculate poate reechilibra nivelul glicemiei la aceşti pacienţi.
Dimpotrivă, lăptişorul de matcă (datorită prezenţei în compoziţia sa a unui compus peptidic de tip insulină “insulin-like”) şi propolisul contribuie, pe termen lung, la scăderea glicemiei şi a lipemiei într-o manieră mai rapidă decât tratamentele convenţionale. Acţiunea propolisului se manifestă direct la nivelul celulelor βeta din insulele lui Langerhans din pancreasul endocrin, care sunt stimulate să producă insulină. Se poate vorbi, în acest caz, despre un efect de tip îndepărtare a radicalilor liberi („free radical scavenger”) sau de captare de radicali liberi, precum şi despre o inhibare a producerii de interleukină 1β şi a activităţii enzimei NO sintetază (sau sintază, aşa cum se întâlneşte frecvent în nomenclatura biochimică).
Pentru a veni în sprijinul celor menţionate, studii recente au demonstrat efectul hipoglicemiant al unui derivat al rutozidului cu magneziu. Se ştie de asemenea că, în cazul diabetului zaharat de tip I (insulino-dependent), distrugerea celulelor β este favorizată de un mecanism autoimun sau de un proces inflamator în care sunt implicaţi radicali liberi. S-a sugerat că interleukina 1β joacă un rol important ca mediator al distrugerii şi al disfuncţiei celulelor β, fapt ce se materializează prin producerea unor specii reactive de oxigen – în care este inclus şi NO – în final producându-se o inhibare a funcţiei mitocondriale şi moartea celulelor prin apoptoză. Cele trei funcţii majore ale flavonoizilor au un rol important în tratamentul diabetului insulino-dependent. În primul caz, administrarea propolisului este în măsură să conducă la scăderea dozei zilnice de insulină, fără a se pretinde însă eliminarea totală a acesteia.
Aceste efecte au fost demonstrate pe un extract apos de propolis.
Acţiunea flavonoizilor din propolis în cazul complicaţiilor diabetului la nivel ocular – cunoscuta retinopatie diabetică.
Revenind la mecanismele de acţiune ale flavonoizilor, trebuie menţionat că aceştia sunt deja cunoscuţi ca agenţi antioxidanţi exogeni, însă comportamentul lor este puţin diferit de cel al antioxidanţilor clasici de tipul α – tocoferolului (vitaminei E). Flavonoizii au o activitate moderată, de tip „chain-breaking” (întrerupere a lanţului de reacţii biochimice de producere a radicalilor liberi). În cazul acestei activităţi, ei pot fi „donori” sau „acceptori” – activi în condiţii de presiune redusă de oxigen, atunci când nivelul concentraţiei de alkil este egal cu cel al concentraţiei de peroxid. Având o structură de tip „amină aromatică” sau de „fenol mascat”, flavonoizii manifestă deci o acţiune de tip „radical scavenger”.
Se cunoaşte faptul că, la ora actuală, în medicină se utilizează pe scară largă amestecuri de antioxidanţi menite să asigure o bună stabilitate a substratului. Eficacitatea acestor amestecuri este rezultatul acţiunii antioxidante a fiecărui component. Pentru a-l defini din acest punct de vedere, putem afirma că propolisul este un astfel de amestec natural de antioxidanţi ce oferă o acţiune sinergică care se manifestă printr-un mecanism de tip „chain-breaking – chain-breaking” sau „chain-breaking- radical scavenger”.
În acelaşi context trebuie semnalat faptul că propolisul manifestă un efect surprinzător asupra evoluţiei leziunilor asociate cu infecţii ale cavităţii bucale de care suferă din când în când pacienţii diabetici.
Dr. Biochimist Cristina Mateescu, CS II Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură
Fasui Gabriela
Buna ziua,baiatul meu a fost diagnosticat in urma cu o luna cu diabet insulino -dependent [cel mai probabil de tip 1],vom afla dupa ce vom primi rezultatul analizelor:anticorpi anti Gad si peptid C..Are 16 ani.As vrea sa stiu daca pe langa insulina ar putea lua laptisor de matca,pt.ca nu sunt de acord cu un hipoglicemiant care i l-a prescris medicul si care are f. multe efecte adverse[Siofor]. Multumesc anticipat!Cu respect Gabriela Fasui.
Jan. 7, 2018, 7:33 a.m.