A. Particularităţi de diagnostic
Sintagma ”diagnostic corect” înseamnă şi un tratament adecvat, necesitând completarea: diagnostic precoce şi corect în paraliziile cerebrale. Aceasta poate permite instituirea unui tratament menit să trateze paraliziile şi să amelioreze potenţialul motor al copilului.
De altfel, consider integrată în dragostea şi respectul pentru copil, preocuparea pentru extinderea posibilităţilor de diagnostic şi tratament precoce al bolilor sale neuromotorii, precum cele generate de suferinţa neonatală.
Precocitatea diagnosticului în aceste boli la copil se realizează doar prin conlucrarea în echipă a neonatologului, pediatrului, medicului de familie, de recuperare, neuropediatrului, ortopedului.
Prima particularitate de diagnostic este Anamneza Minuţioasă a perioadei:
1. antenatale, când decelăm noxe în care a trăit mama, disgravidii de ultim trimestru, traumatisme, care prin hipoxie pot influenţa desăvârşirea sistemului nervos al fătului;
2. perinatale, când urmărim cum a decurs travaliul şi expulzia fătului. Factorii care intervin în această perioadă reprezintă aproximativ 55% dintre cauzele de paralizii cerebrale;
3. postnatale: depistarea bolilor sau a factorilor traumatici acţionând în prima sau a doua copilărie, care dau 15% dintre paraliziile cerebrale. Altă particularitate a diagnosticului paraliziilor cerebrale o reprezintă:
Evaluarea neuromotorie a sugarului după examinarea sa minuţioasă, care depinde de vârstă, după cum urmează:
I. În perioada neonatală urmărim:
- relaţii despre dezvoltarea fătului de la 28 la 40 de săptămâni de gestaţie;
- tonusul muscular;
- reflexele primare;
- perioadele de veghe şi somn;
- potenţialul senzorial al nou-născutului;
- aspectul şi dezvoltarea craniocerebrală;
II. Examenul clinic al sugarului şi copilului mic:
Anamneza:
- ritm veghe-somn;
- felul plânsului;
- calitatea suptului, a deglutiţiei;
- mişcări anormale, convulsii.
Examenul clinic al craniului (perimetru, fontanele, suturi, forme particulare sugestive)
Semne oculare (strabism, nistagmus, privire în apus de soare)
Dezvoltarea senzoriala (urmărirea cu privirea, reflex cohleopalpebral) B. Particularităţi de tratament
Trecând în sfera terapeutică, prima particularitate a ei este implementarea ideii, în anturajul copilului spastic, că posibilităţile recuperatorii trebuie să devină un “modus vivendi” (aşa cum diabeticul îşi ia zilnic doza de insulină, aici posturarea corectă, mişcarea de o anumită factură, tehnicile de inhibiţie a spasticităţii fac parte dintr-o existenţă cotidiană relativ acceptată).
A doua particularitate este că, în patologia spastică, instituirea precoce a tratamentului recuperator prin includerea sugarului de 4-5-6 luni în programul kinetic de neurodezvoltare reprezintă o garanţie a reuşitei terapeutice.
Tot ca o particularitate în tratamentul recuperator al copilului spastic este că mama învaţă devreme să manipuleze, postureze şi astfel să continue tratamentul zilnic, ACASĂ. Doar aşa sunt prevenite hipertoniile predominante, retracţiile, atitudinile vicioase, refăcându-se tonusul muscular exagerat sau diminuat al antagoniştilor.
Necesar şi particular în terapeutica copilului spastic este ca aceasta să se desfăşoare într-un climat cald, de joc, să se creeze un decor colorat, sedativ, benefic relaxării anxietăţii copilului, care trebuie stimulat psihic, kinetic, electric, termic, pentru adaptarea deficitului său neuromotor la exersare zilnică, pentru antrenarea funcţiei neştiute, pentru învăţarea gesturilor şi educarea tuturor deprinderilor care au ca scop final anularea, atenuarea, compensarea deficienţei fizice.
Aşadar, terapia copilului spastic are ca final plantarea acestuia în existenţă, ceea ce pentru copilul normal s-a produs fizic prin automatismele engramelor de mişcare nederanjate de leziunile cerebrale minime sau majore.
