- pentru părinţi, un mod de a descoperi comunicarea cu propriul copil; - pentru specialişti, o tehnică utilizată ca adjuvant în tratarea anumitor afecţiuni.
Masajul copilului nu trebuie să reprezinte o tehnică pentru părinţi, ci un mod de ”a fi” cu propriul copil. Frederick Leboyer (cercetător francez) a afirmat în 1976 că, “masând copilul, i se prelungeşte senzaţia calmantă, lentă şi ritmată a contracţiilor uterine din timpul naşterii, făcându-le să dispară lent, evitând ruptura bruscă, origine a suferinţelor copilului şi a refuzului”. Tot el spunea că, pentru un copil, a fi legănat, mângâiat, ţinut în braţe, reprezintă o hrană la fel de importantă precum vitaminele, proteinele, sărurile minerale.
Pielea este un sistem de comunicare uriaş, contactul, căldura mâinilor putând regla senzaţii plăcute care rămân în memorie, existând şi fibre nervoase speciale care transmit la creier senzaţiile de bine.
Această interesantă descoperire a fost făcută de un om de ştiinţă suedez (Hokan Olausson -1994), care a demonstrat ştiinţific importanţa masajului la copil. Atingerile sunt primul “limbaj” pe care îl deprinde omul, fiind, de asemenea, principalul mijloc de comunicare între nou-născut şi părinţii săi. Prin atingerile pline de tandreţe, părinţii îi mărturisesc de fapt copilului dragostea şi grija pe care i le poartă, punând astfel bazele relaţiei afective dintre ei.
De foarte multe ori, fiind la prima experienţă cu copilul şi de teama de a nu-i face rău acestuia, părinţii apelează la persoane mai mult sau mai puţin instruite, pentru a face masajul copilului în locul lor. Nimic mai greşit decât acest lucru, pentru că nicio altă persoană, oricâte studii ar avea, oricât de instruită ar fi, oricât de “la modă” ar fi, nu se poate substitui părinţilor, nu-i poate transmite copilului, prin mâinile sale, prin privirea sa, prin vocea sa, ceea ce pot şi trebuie să-i transmită părinţii: căldură, siguranţă, sentimentul că este iubit, şi nu abandonat. Dacă nu ştiu cum să procedeze, părinţii trebuie să ceară ajutorul persoanelor cu pregătire în acest domeniu, care să-i înveţe cum să capete anumite deprinderi, cum să înţeleagă şi să răspundă la limbajul corpului copilului lor.
Iată de ce este bine să se facă diferenţă între masajul pe care trebuie să-l facă părinţii şi masajul terapeutic. Acesta se practică în instituţiile de specialitate, de persoane calificate, numai în cazul în care copilul suferă de o afecţiune care necesită apelarea la aceste tehnici speciale de masaj şi doar la indicaţia medicilor specialişti.
Pentru a fi siguri că procedează corect cu copiii lor, părinţii trebuie să ceară informaţii de la medicul neonatolog sau pediatru despre starea de sănătate a copilului lor. De asemenea, este foarte important ca şi medicii care îngrijesc copiii în primele ore sau zile de viaţă să-i observe cu atenţie şi, acolo unde este cazul, să ceară consulturi interdisciplinare, de specialitate: ortopedie pediatrică, neurologie pediatrică, kinetoterapie pediatrică etc.
Este foarte important de ştiut faptul că abordarea copilului este specifică fiecărui tip de afecţiune în parte, dar şi în cazul aceleiaşi afecţiuni pot exista particularităţi. De aceea, părinţii trebuie să înţeleagă că masajul nu poate fi universal valabil, că aceia care îl practică, pe baze mai mult sau mai puţin ştiinţifice, nu pot “trata” orice, începând cu malpoziţii ale picioarelor până la malformaţii,, de la paralizie de plex brahial la torticolis sau de la de la hipotonie la hipertonie, întâlnite frecvent la copiii cu suferinţe ale sistemului nervos central. Toate aceste afecţiuni ale nou-născutului pot şi trebuie să fie tratate doar de specialişti. În astfel de afecţiuni, masajul terapeutic se face doar pe porţiuni (acolo unde se impune) şi, de obicei, este asociat cu alte metode terapeutice utilizate de kinetoterapeuţii cu experienţă pediatrică: manipulările articulare, mobilizările, posturările, stretchingul, electrostimularea, laserterapia ş.a.m.d.
Toate ceste tehnici şi metode terapeutice, dar şi anatomia şi fiziologia pielii, sistemului nervos, sistemului circulator, sistemului limfatic, sistemul musculo-scheletal şi articular, neurotransmiţătorii etc. - o bază teoretică şi practică solidă - se învaţă în 4-5 ani de studii superioare de specialitate, şi nu în cadrul unor cursuri de masaj de câteva săptămâni.
Acestea sunt câteva informaţii de care părinţii ar trebui să ţină seama când aleg persoanele care îi pot sfătui sau ajuta atunci când se confruntă cu problemele de ordin medical ale copilului lor.
