Emilia Ţinţ Dr.
Evenimentele traumatogene au drept consecinţă, de regulă, tulburări care corespund sindromului de stres psihotraumatic sau altor simptome din spectrul traumei.
Ca o regulă de bază, se poate porni de la faptul că, după evenimente de un nivel mediu de stress, circa o treime dintre cei afectaţi suferă consecinţe traumatice de relevanţă clinică. De aceea , trebuie să se ţină seama de o relativ largă variaţie interindividuală la elaborarea situaţiilor potenţial traumatice. Cu atât mai important pare să acordăm atenţie sporită şi din punct de vedere preventiv desfăsurarii diferenţiale a reacţiei traumatice şi condiţiilor pentru trecerea ei în procesul traumatic.
Din punctul de vedere al desfăşurarii temporale, în practica clinică s-au adeverit secvenţa faza de soc, faza de acţiune şi faza de întremare.
1. Faza de şoc. Durează de la o oră la o săptămână. Adesea, abia după câteva ore sau zile devin clare proporţiile catastrofei. Caracteristic pentru această faza este un sentiment de imobilitate, după aceea urmează adesea negarea. Cei afectaţi nu pot să creadă ce li s-a întâmplat. Adesea, este negat şi faptul că s-au simţit ameninţaţi sau că le-a fost teamă. Caracteristicile sunt alterările trăirii timpului, ca accelerarea sau încetinitorul; alterarea modurilor de percepţie, ca vederea în tunel; la formele disociative de experienţă, ca derealizarea sau depersonalizarea, se manifestă mari diferenţe intersituative şi/sau interindividuale, în sensul că un grad mai înalt de stres este însoţit de o disociere mărită.
2. Faza de acţiune. Începe la câtva timp după eveniment şi poate dura până la două săptămâni. Caracteristica este mania, adesea îndreptată, la locul de muncă, împotriva superiorilor sau colegilor sau a unor reprezentanţi ai unor instituţii, precum poliţiştii, medicii sau cei care vor să-i ajute, cărora le sunt reproşate greşelile. Intervine o gravă îndoială în raport cu sine, adesea cu depresii şi sentimente de lipsă de speranţă sau de neputinţă. Cei afectaţi sunt incapabili să se gândească la posibilităţi pozitive. Ei se acuză de propriile greşeli. Adesea se ajunge la tulburări de somn, irascibilitate, hipervigilenţă, creşterea senzaţiei de spaimă, la tulburări de memorie, dificultăţi de concentrare, coşmaruri şi flashbackuri din situaţia traumatică. La momentul potrivit, intervine vinovăţia supravieţuitorului: autoacuzarea de a nu fi meritat să supravieţuiască.
3. Faza de întremare. Dacă angoasa, teama la locul de muncă, depresiile sau tulburările de somn persistă după consumarea fazei de acţiune, trebuie luată în considerare apelarea la ajutor profesionist. Aici se află punctul critic, care adesea decide dacă se va forma un sindrom de stress de lungă durată cu tulburările care îl însoţesc. Acum este importantă evitarea alcoolului şi a drogurilor. La fel de importantă este mobilizarea susţinerii sociale şi discutarea despre experienţa cu persoane de încredere, dacă este posibil şi cu alte persoane afectate de aceeaşi traumă.
Faza de întremare trebuie să fie susţinută prin odihnă, relaxare şi, mai ales, prin îndepărtarea de mediul traumatic. Acest aspect este adesea prea puţin luat în seamă de cei care ajută.
