Emilia Ţinţ Dr.
Pacientul cu acest tip de personalitate patologică are un stil de viaţă izolat, fără o dorinţă manifestă de a comunica, de a relaţiona cu ceilalţi.
Aceste persoane au slujbe solitare, nu se simt în apele lor în compania altora şi le este dificil contactul vizual cu celălalt din faţa lor.
Din punct de vedere afectiv, sunt distanţi sau reţinuţi, chiar dacă fac parte dintr-o familie. Pot fi nepotrivit de serioşi, adeseori temători sau indiferenţi în prezenţa altora.
Uneori, pot surprinde printr-un umor inadecvat, nelalocul lui, pot folosi metafore ciudate, “ciudăţenii” pentru ceilalţi, pot evita vorbirea spontană, dând răspunsuri scurte.
Aceste persoane sunt uneori interesate de obiecte neînsufleţite, de teorii metafizice, de matematică, astronomie sau filozofie.
De cele mai multe ori, schizoizii sunt neimplicaţi în evenimentele cotidiene ale celorlalţi sau pot fi inadecvat de intimi cu ceilalţi, fără vreun motiv.
Aparent, aceştia nu au nevoie sau dorinţa de legături cu alţii, dar pot fi ataşaţi de animale. Ei sunt pasivi, necompetitivi, cu interese solitare. Sexualitatea lor poate implica doar fantezii, bărbaţii rămânând burlaci, iar femeile pot accepta pasiv căsătoria. De asemenea, pot avea incapacitate de a-şi exprima mania. Ameninţările celorlalţi sau situaţiile frustrante create de aceştia sunt rezolvate prin fantezii de superioritate, omnipotenţă sau doar prin resemnare.
Această tulburare poate afecta 7,5% din populaţie şi, mai ales, membrii familiilor în cazuri de schizofrenie.Incidenţa este mai mare la bărbaţi decât la femei, de aproximativ 2 la 1.
Factorii genetici sunt posibili ca etiologie, dar şi istoricul de familii perturbate.
Există, pe acest fond de personalitate, posibilitatea dezvoltării complicaţiilor, cum ar fi: episoade de tulburare delirantă, schizofrenie sau depresie. Riscul complicaţiilor sau decompensărilor psihotice creşte în condiţiile schimbării stilului de viaţă, suprasolicitării sociale (schimbării serviciului solitar), creşterii cerinţelor afective din partea celor din jur sau condiţionarea existenţială cu un stil de viaţă opus tipului schizoid.
Ca abordare terapeutică, poate fi utilă psihoterapia suportivă, cu înţelegerea individului, cu focalizare asupra relaţionării şi fricilor de apropiere sau identificării emoţiilor.
Farmacoterapia, medicaţia, cuprinde antidepresive, psihostimulente sau doze mici de antipsihotice, în funcţie de caz sau de complicaţii psihopatologice.
Există posibilitatea ca pacientul să se îndepărteze de psihiatru din cauza apropierii apăsătoare pentru el.
Trebuie monitorizate complicaţiile sau decompensările, trebuie informată familia, pentru o bună abordare a relaţiei cu pacientul.
Cooperarea familie-psihiatru trebuie să aibă în vedere o bună adaptare a pacientului la realitate, ţinând cont de cerinţele şi dificultăţile acestei tulburări de personalitate, pentru întărirea încrederii în sine şi a bucuriei de viaţă.
